Din categoria vise de noapte

Mai spre dimineață, așa, dar tot categoria aia.
Se făcea că eram undeva din Indonezia/ Cambodgia cam cu minim 1500 de ani în urmă. (Amuzant ar fi să și verific dacă în zona aia a existat vreodată o castă/ sectă/ breaslă din care să poată face parte doar femeile războinice)
Mno, și cum eram eu acolo, știam că sunt sora lui prietenului S. Dar de sânge, nu doar prin alegere ca în viața asta. Și trebuia ca pe la 40 de ani să mă duc la el. Așa cum am promis în viața asta că mă voi duce pe la 80.
Dar l-am trimis înainte pe un prieten, care nuș ce strâmbe a băgat în relația mea cu frate-meu, așa că în loc de primirea călduroasă la care mă așteptam, fratele meu era furibund și m-a alungat. Dar unul dintre sfetnicii lui, un înțelept din Benares, mi-a arătat un tom, ca să știu că furia e doar de moment și că după ce se va liniști, fratele meu o să mă iubească în continuare.
Măi fraților, și era tomul ăla o monstruozitate de vreo 10-15 kg, legată-n piele, cu perle și niște pietricele albastre ca decorații, cam cum erau Codexurile medievale… Și când l-a deschis, era plin numai cu pagini A4, printate miiiiiiiiiiiiiiiiiiiiic miiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiic, cu toate poveștile și alte năzbâtii pe care vreau eu să le scriu în viața asta.
După care am plecat să-l vânez și să-l scurtez de cap pe nemernicul de ”prieten”, dar tot ce aveam era un fel de riglă de 50 cm, ca aia cu care ne dirija învățătoarea mea…  Pe drum m-a atacat un bandit și după ce l-am ucis cu rigluța aia, i-am luat o sabie scurtă tip sica pe care o avea la el și în momentul ăla m-am trezit, cu mâna încleștată pe telecomandă și încercând să fac flexări și împungeri cu ea.

Reclame

10 reguli pentru o despărțire ”curată”

10 reguli pentru o despărțire ”curată”

Am trecut prin mai multe despărțiri decât îmi bat capul să-mi mai aduc aminte, foarte puține au fost elegante. Și cum e la modă să scrii rețete de chestii în 10 pași, asta e contribuția mea.

1) Gândește-te bine înainte de a face pasul de a spune adieu.
2) Dacă e singurul pas pe care-l crezi că mai e posibil, ia-ți fostul partener de-o parte și explică-i concis că din punctul tău de vedere lucrurile s-au terminat, că situația e iremediabilă și ireversibilă. În cazul în care se cer date suplimentare, explică-i cu calm.
3) Ține minte că tu cu gurița ta ai zis că e iremediabilă și ireversibilă!
4) Dacă îți dorești un time off pentru a îndeplini o serie de obligații morale, religioase sau de orice altă natură pe care partenerul nu consimte să le facă alături de tine, atunci spune-i asta. Cu subiect și predicat. Iar pe parcursul perioadei în care nu mai sunteți împreună, sună și interesează-te de partener. (Ca sfat personal, aș zice totuși că e sănătos să îți asumi faptul că vei primi papucii sa să nu-ți placă în totalitate cursul evenimentelor, dar să ții minte că a fost alegerea ta!)
5) Dacă nu ai lăsat loc de bună ziua, nu te comporta ca și cum ar fi dreptul tău constituțional de a primi un răspuns la salut.
6) Dacă ești paricopitat/ă și nu ai ținut cont de pașii de mai sus, învață să-ți ții gura.
7) Dacă ești paricopitat/ă de expoziție, atunci nu te mira că primești un răspuns în termeni extrem de explozivi de la FOSTUL partener.
8) Niciodată, dar niciodată nu insulta inteligența și sau sentimentele fostului partener. Am menționat să nu faci prostia asta NICIODATĂ? Aparent da.
9) Ține minte că lumea nimănui în afară de tine nu se învârte în jurul tău. Cultivarea a asfel de fantezii poate să-ți aducă o noadă învinețită și pe tema asta am auzit o replică genială într-o comedie americană: ”Fă asta și piciorul meu îți va despărți bucile curului precum toiagul lui Moise a despărțit apele Mării Roșii.”
10) Dacă după ce pleci ți se face dor de avantajele avute într-o relație din care TU ai plecat, ai minima decență de a nu posta în profilul de facebook date legate de o terță persoană care a fost în viața ta, în orice moment al vieții tale. Iar dacă ești atât de paricopitată încălțată încât să o faci, nu-ți permite să-i dai lecții despre umilință și smerenie omului de lângă care ai plecat. Fiindcă e extrem de probabil să revenim la modul în care toiagul Moise a despărțit apele Mării Roșii.

Joacă

Plecând de la https://www.estebine.ro/ghidul-tipurilor-de-penis/

Ghidul tipurilor de pizde

 

Poporului care a dat lumii cifra 0, niște matematici speciale și primele încercări de statistică trebuie să-i mulțumim pe această cale și pentru prima clasificare oficială a organelor genitale masculine în mic, mediu și mare. Lipsesc desigur mărimile foarte mare și numai bună, dar presupun că mărimile astea au fost rezervate doar aleșilor scoborâtori din daci.

Cu organele genitale feminine e mai greu, că dacă nu bagi sonda, n-ai cum să știi așa, dintr-o privire simplă. Indienii au rezolvat simplist problema, considerând că se poate aplica logica matematică a scăderilor și resturilor. Ceea ce mă face să pariez că această ordonare a fost făcută de bărbați. Fiindcă prea puține femei sunt prietene cu matematicile și în orice caz așa o corcofelire de mântuială a problemei ar fi lăsat lată de rușine orice reprezentantă care se respectă a sexului frumos. O clasificare corectă și logică ar fi putut făcută doar de  Max BornWerner Heisenberg și Wolfgang Pauli, dacă se ocupau cu rezolvarea de treburi practice. Fiindcă o femeie e sau nu e și poți afla asta numai dacă deschizi ușa cutiei Pandorei. Iar dacă o deschizi, constați că unu din Univers e prea puțin pentru a descrie o astfel de făptură gingașă, doar Multiversul putând să o cuprindă just.

Tot cam așa e și cu vaginele femeilor dar mi-i că încă nu a fost realizat calculatorul care să poată să calculeze toate subtilele variații ale unui vagin în raport cu posesoarea.

Fiindcă noi, avem o altfel de relație cu vaginul nostru față de bărbați. Pentru bărbați e simplu, îl pot vedea, pipăi și urla ”este” ori de câte ori simt nevoia să își reconfirme cifra 1 sau 5 din CNP. Mai mult, din timpuri imemoriale e subiect de discuții mistice transmise din generație în generație, cu mai multă sau mai puțină acuratețe, după posibilități și nevroze sociale la modă.

La noi e ceva ascuns cu discreție de mama natură și învăluit în mister jenant de către mamele biologice.

Ca atare, să împarți vaginele în trei categorii: puțin adânci, medii și profunde, e o gândire simplistă și care reduce drastic subtilitățile acestui organ.

Pentru a putea să împarți în categorii organele persoanelor de gen feminin, ori te epuizezi înainte de vreme în încercarea inutilă de a sonda direct și personal toate adâncimile în încercarea de a aduna personal datele statistice, ori printr-un efort substanțial comuți afluxul de sânge de la capul inferior dirijându-l intenționat spre capul de pe umeri.

Ocazie cu care constați că de fapt femeile nu sunt stricto senso doar excrescențe în jurul unui mușchi circular striat ci în cea mai mare parte au în dotare acest mușchi. Și îl folosesc într-o manieră care să exprime personalitatea posesoarei.

Așa că dacă vreți să facem o tipologie științifică și metodică a pizdelor – cu toate că nedorind să mor de bătrânețe înainte de a apuca să scriu teza cunt fairy, o să mă limitez la cele aflate în perioada dintre 18 și 50 de ani. Cele dinainte de 18 ani nu intră în discuție din motive legale, cele de peste 50 din lipsă de informații veridice. (Deși pe majoritatea celor care au depășit această rotundă vârstă le estimez vizual a intra în categoriile care se leapădă voluntar de dânsa, stânjenite de prezența care le aduce aminte că mai era ceva după pupat și mângâiat în lista de bifat a domnilor.)

Însă vă rog să țineți cont că pentru fiecare categorie enunțată, variațiile evidente sunt de minim 12, trebuind aici răbdare de chinez bătrân, trăsătură care nu mă caracterizează, nefiind nici chinez și încă aflându-mă în floarea vârstei. Așa că voi denumi genul de organ în care e cel mai probabil să intrați în imersie în funcție de personalitatea posesoarei.

  • Mironosița. Genul care încă îți șoptește preventiv că cea mai scurtă cale care să-ți permită o vizită în dormitor e prin tinda bisericii. Și care crede asta din toate puterile, agățându-se de himen cu tăria martirilor creștini. Netezimea picioarelor (sau hirsutismul) e un bun indicator al stării pădurilor din zona inghinală. Păduri, nu jungle, deoarece prea multă rigoare morală atrage după sine o răcire a temperaturilor interne și mai ales lipsă tristă a unei pânze freatice necesare unor activități amuzante. Între picioare are o mimosa pudica, nocturnă, sperioasă și care se ascunde până la pierderea de sine. Totuși e genul de mamă care nu-ți va da niciun fel de emoții când vine vorba de pupat copii pe frunte. Ca soață, poate fi făcută în cel mai bun caz să accepte că impulsurile hormonale nu-s în mod automat lucrarea diavolului și să șadă capră când situația o cere. Dar majoritatea eșuează în postura de frână de gură amorsată permanent. Nu e rău dacă visul vieții e să suporți măcar o cicăleală la 2 zile. (Dacă e lăsată să își exercite moralitatea intrinsecă, se poate cupla liniștită cu Chiț-Chiț sau cu Bărzoiul.)
  • Falsa mironosiță sau Călugărița. Deși mimează moralitatea pe care mironosița o răspândește natural pe o rază de minim 10 m în jur, uneori cu un enorm succes, e doar un mecanism natural de camuflaj menit să o propulseze în loteria matrimonială. Atunci când nu e observată e posibil să se decamufleze ca o navă romulană și să ”radă” scurt ce prinde. După care se va plânge că bărbații ”ie porci” și că ”fetele bune n-are noroc și parte”. Deoarece e setată doar pe un mariaj tip troc, își va considera pizda drept o mare comoară, așa că vizionarea ei costă. Iar probele sunt al dracului de scumpe. Partea proastă e că deși nu poate oferi puritatea unei mironosițe prea mult mimetism aduce cu sine și o contaminare perversă care îi va conferi, cel puțin în cadrul matrimonial visat tot temperaturi interne reduse și deficit pluvial. Idealul unei astfel de femei e căsătoria cu un Chiț-Chiț și păstrarea sub rosa a unui număr convenabil de Ciuculeți. Nu aspiră la mai mult deoarece ideea de a-și strica sarmalele făcute cu mare greutate la coaforul din colț pentru care s-a jertfit cel puțin un tub de fixativ e mai mult decât poate suporta. Între picioare are o heliamphora aproape îngrijită.
  • Futo modelul. E frumoasă, așa că i se cuvine totul și la verticală și la orizontal. Din nefericire pasiunea cu care se iubește pre sine e atât de cuprinzătoare încât se consumă preponderent în căpșorul personal, zulufat sau nu ceea ce nu justifică nici prezervativele din material ignifug și ignorarea sticlei de lubrifiant e un păcat capital. Rămășițele ospățului autofag al imaginii de sine sunt prea firave pentru a putea alimenta furnalul intim pe care îl promite verbal. Între picioare are o veritabilă Antirrhinum majus, care-l va scutura la sânge pe posesorul de Burtos sperând că după ce va lua pielea de pe el va da de un Arhimandrit cu pretenții de Burebistă. Orice Ciuculete ar trebui să compenseze masiv lipsurile personale cu extensii drăguțe cum ar fi cadouri sau o mașină extrem de luxoasă. Pe un Bărzoi îl paște năpârlirea imediată iar Chiț-Chițul nesuspicios se va transforma impromptu într-un Birlic înlăcrimat.
  • Roza vânturilor. E genul care se rotește după cum bate vântul, neasumându-și nici ce e nici ceea ce vrea. Dacă apare mai des Drăgușanca la tv, se va duce la o ședință de epilat brazilian, își va lua o rochie mulată și se va lăsa agățată cu ușurință deoarece a ajuns să creadă că a fi modernă înseamnă a da cu pizda-n populație. Indiscriminat. În cazul absenței prelungite a asistentelor TV de pe micul ecran își va aduce aminte că probabil îi curge prin vine sânge sarmat și se poate refugia în achiziții masive de ciorapi albaștri. Că tot e deschis sezonul de manifestări. Dacă i se complimentează neuronul de feministă totală e posibil ca termometrul să indice niște temperaturi mai crescute și un minim necesar de precipitații locale. Oscilează între Bărzoi și Lampa lui Aladin. În cazul în care neuronul nu e amorțit corespunzător, e posibil să renunțe la a da satisfacție căutătorilor de senzații fierbinți. Între picioare are o Lycoris Squamigera, fără însă a putea ști în ce etapă se află.
  • Vampa aspirantă. Dacă fizicul o ajută posedând cupă la sutien măcar B+ sau C și a văzut nițel prea multe filme de categorie B sau mai sigur telenovele sudamericane, la famme fatale mioritică încă mai amestecă o maioneză satinată cu cearceafurile satinate ceea ce uneori duce la mici confuzii. Ciuculetele e partenerul ideal deoarece îi satisface nevoia de vedetism. Arhimandritul sau Burebista sunt peste aspirațiile ei, dar va refuza un Burtos cinstit deoarece nu posedă suficient glam cât să îi împlinească strălucirea cu adevărat. Între picioare are o bromeliacee la care ajungeți doar dacă o cointeresați masiv.
  • Vampa autentică. De la Elvira Popescu prea puține românce au reușit să fructifice just potențialul Lilithith (că veneric sună nasol) și ludic cu care au venit pe lume. Parțial fiindcă moralitatea comunistă a încercat cu îndărătnicie să plivească Grădina Maicii Domnului de așa creatură capabilă a îndepărtat mințile tovarășilor de la Programa PCR și realizările mărețe per cincinal. Între picioare are o Dionaea Muscipula din îmbrățișarea căreia doar un Burebista poate scăpa fără un portofel epilat total. Deși uneori poate face excepție pentru norocos Lefteresc capabil să-i satisfacă nevoia de vizibilitate socială. Atât limitele de temperatură cât și cele de umiditate sunt stabilite de gradul de excitație al orgoliului personal.
  • Și ultima pe listă, posesoarea de pizdă. Fără a avea non stop glamourul Vampei autentice, o egalează sau chiar și depășește pe această în ceea ce privește potențialul amoros și ludic dacă se aliniază corect stelele cu planetele. Genul nu se sfiește să-și asume posesia organului și să-l folosească după bunul plac sau nu. Nu vă lăsați duși de aparențe, moralitatea e acolo, chiar dacă nu e vizibilă de fiecare dată. Problema e că această categorie își stabilește singură regulile după care trăiește, se joacă și (se) fute. Dacă stai să evaluezi mișcările în eșicher, o să vezi că deși par eratice, sunt permanent conform cu regulile jocului ei. Ceea ce îi aduce ades supratitulatura de curva dracului, refuzând cu obstinență să deschidă picioarele la simplă solicitare masculină. Pentru a activa pârghia de deplasare e nevoie de multă muncă și nu prea poate fi folosită scurtătura adusului în dar de zdrăngănele lucitoare. Vibrează la alte cadouri. Dacă îi sunt îndeplinite cerințele, poți să pici într-un vulcan. Dacă nu, încerci să forezi în gheață. Între picioare are pur și simplu o pizdă, niciodată o floare sau o păsărică. Partenerul ideal e un posesor de pulă cinstită, fiind capabilă să distrugă stima de sine a oricărei alte categorii prin asumarea de sine.

 

 

Mic tratat de rezistență anticomunistă internautică

În anii 50 ai secolului trecut rezistența anti-comunistă a fost luptată haiducește, în munți. Acum din fericire pentru mine se poartă pe net, teoretic având libertatea de a spune ce gândesc.

Problema mea e că gândesc prea mult, așa cum mi s-a reproșat și ca să nu mi se reproșeze că nu mi-am adus în niciun fel obolul la lupta anti-comunistă, las acest mic tratat – total neexhaustiv aici.

Încep prin a spune că majoritatea lucrurilor pe care le știu despre comunism pe care cei născuți în ultimii 20 de ani de comunism și după 89 sunt lucrurile spuse de către reprezentanții regimului comunist. Și asta în ochii mei face lucrurile foarte puțin credibile, deoarece, așa cum se știe istoria e scrisă de învingători. Iar între anii 1947 și 2018 marii învingători și scriitori de istorie au fost comuniștii.

Una dintre primele minciuni pe care le-am învățat este că alegerile din 47 au fost câștigate de comuniști deoarece muncitorii și țăranii erau scârbiți de situația politică a țării.

Această afirmație este un paradox logic: o frază formată din două propoziții adevărate dar care împreună formează o minciună sfruntată.

Da, comuniștii au câștigat alegerile.

Da, păturile sociale sărace erau nemulțumite de situația politcă a țării și încrederea în politicienii vremii era minimă. Să nu uităm că am început Războiul al doilea într-o tabără și l-am terminat nominal de tabăra învingătorilor, dar într-o poziție practic de înfrânți. Cu tancurile rusești în țară. Și asta a fost de natură să inducă o nemulțumire generalizată, de respingere a clasei politice care fusese zguduită de o serie de scandaluri uriașe în epocă, acuzele de corupție nefiind proprii doar actualei clase politice ci un atribut etern al tuturor claselor politce. S-a reproșat și cu temei că politicienii de ieri au fost mai preocupați de binele personal (nimic nou sub soare) decât de binele național.

Însă nu revolta mocnită a fost cea care a oferit comuniștilor victoria ci tancurile sovietice. ”Nu contează cum se votează ci cine numără voturile”.

Voturile în 47 au fost numărate sub paternalista supraveghere a tancurilor sovietice.

Așa că partidul comunist marionetă a primit puterea. Puterea de a închina practic țara către URSS.

Dar să revenim la alegători și anume cu precădere la păturile sărace: muncitorimea din orașe și țărănimea.

Dacă ne uităm pe datele demografice ale vremii, o să observăm că muncitorimea nu era nicidecum o forță politică. Și marea majoritate a muncitorimii în cel mai bun caz se ferea ca dracu de tămâie de agitatorii comuniști.

Să vedem de ce. În România în 1864 atunci când Cuza a implementat structura bicamerală a Parlamentului, (mulțumesc sfinte Google) pătura asociată cu lucrul în fabrici și uzine era foarte aproape de a fi sublimă, lipsind însă cu desăvârșire în cel mai pur stil caragialesc. Atunci când Carol I a urcat pe tronul României a găsit o țară aproape de eminamente agrară, nu foarte îndepărtată ca stil de trai de acum 1000 de ani sau de acum 2000 de ani. Dacă în Franța secolului XIII, Sorbon fondează colegiul care îi poartă încă numele în cadrul Universității deja existente din Paris, dacă în Anglia există centre de cultură ușor asimilabile unor centre universitare de azi încă din perioada Evului Mediu Întunecat, dacă în Italia și în Bizanț au existat centre universitare încă din perioade mai vechi, nouă a trebuit să vină Ivireanul pentru a ne face o amărâtă de școală de grămătici. (Pentru cei care n-au văzut Aferim, vă rog căutați coloana sonoră și veți auzi jelania beizadelelor finalului epocii fanariote care își varsă oful dat de netrebnicul dascăl grec care-i căzneau peste poate, torturându-le sufletele și degetele cu pene de gâscă și călimări. Și recitiți părerea lui Creangă despre cumplitul meșteșugul de tâmpenie deprins la școală, părerea sa referitoare la potențialul ucigaș al pronumelor conjunctive fiind încă împărtășit chiar de către unii dintre miniștri recenți ai învățământului.) În absența unor centre culturale, dată fiind și teribila rezistență a țăranului român pentru care deprinderea a oricărui alt meșteșug în afară de lucrul pământului (dar și acela nefăcut științific), posibilitatea unei revoluții industriale așa cum apăruseră în Europa de Vest a fost imposibilă. Practic, un dac din zilele lui Decebal strămutat în 1866 nu s-ar fi simțit într-o lume în care să nu poată să recunoască sensul și semnele familiare existenței lui.

Primii pași spre modernizarea României au fost făcuți într-adevăr de Cuza, cel care a început cu împroprietărirea țăranilor pauperizați de către orânduirea fanariotă, cel care a introdus pentru prima oară în istoria națională învățământul ca fenomen de masă, nu un lux rezervat doar preoțimii și boierilor. Dar cei care au terminat împroprietărirea, au transformat învățământul primar în obligație cetățenească generalizată și care au început  industrializarea României au fost Regii.

Din nefericire între 10 mai 1866, data urcării primului Rege pe tronul României încă Mici și 1947 au trecut mai puțin de 100 de ani într-un ev în care timpul încă mai avea răbdare cu oamenii, un război de independență și două Războaie mondiale. Adăugați rezistența la nou a românimii și poate veți ajunge la aceeași concluzie precum mine că Majestățile lor au înfăptuit un miracol, deoarece aici s-au realizat o serie de premiere europene și mondiale din punct de vedere al învățământului și industriei.

Regelui Carol al II-lea i se pot reproșa multe. Dar Casei Regale a României trebuie să îi recunoaștem și să îi respectăm meritele de a fi patronat și încurajat învățământul Românesc și crearea acelei pături fabuloase de intelectuali, fie ei și tehnici care au avut vigoarea de a aduce în secolul 20 o țară rămasă într-un timp incert și quasi-legendar.

Și tot Casei Regale a României trebuie să îi recunoaștem meritul de a fi patronat începutul industrializării României într-un mod lin. Apariția clasei muncitoare la finalul sec 19 și începutul sec 20 nu a fost însoțită de mișcările sociale de ruptură întâlnite în vestul Europei.

Dar în 1947 ponderea socială a muncitorimii române era încă scăzută iar muncitorii erau cel mult o generație îndepărtați de țăranii de la sate, lucru care trebuie avut în vedere pentru înțelegerea antropologică a tiparelor comportamentale ale acelor oameni.

Oricât de mult ar fi detestat în 47 muncitorii români pe reprezentanții partidelor istorice, chiar dacă ar fi votat in corpore membrii partidului comunist, lucru neadevărat, în principal fiindcă activitatea comunistă română nu s-a agregat natural dintre muncitori spre muncitori ci a fost exportată de către sovietici cam cu sila, nu ar fi putut înclina balanța atât de categoric.

În ceea ce privește însă țărănimea română, a spune că a votat cu comuniștii, e o blasfemie majoră. Țărănimea împroprietărită română îndrăznesc să spun că a fost dușmanul natural al partidului comunist.

Țăranul român indiferent de cât de regalist era, a fost legat organic de pământul LUI și de credința ortodoxă, înțeleasă sau nu. Ateismul propovăduit de comuniști și deposedarea de pământurile atât de necesare și de dragi a plasat acești doi jucători în tabere diametral opuse.

Acest lucru urma să fie văzut din plin în anii negri ai colectivizării, atunci când refuzul de a ucide caii și de a da ”la colectivă” pământurile a fost motivul morții sau distrugerii celei mai importante clase țărănești. Acei chiaburi care au jucat rolul țapului ispășitor și care au trebuit să moară pentru a lăsa locul noii orânduiri sociale erau de fapt coloana vertebrală a satului. Lăsând de-o parte fanteziile romantice învățate în Mitrea Cocor și poeziile lui Jebeleanu, colectivizarea forțată a fost făcută de către neisprăviții satelor. Ceea ce a dus la o scădere bruscă a producției agricole și probabil a salvat de la dispariție Universitatea de Agronomie.

O teză dragă taberei pro-comuniste se referă la episodul crunt al industrializării forțate.

I-aș ruga pe cei care încă acceptă minciuna că abia sub comuniști am început să ne industrializăm să caute pe foștii lucrători la Uzinele 23 august care încă mai sunt în viață și să-i întrebe până când s-au referit la acea uzină cu numele Malaxa. Desigur că s-au construit foarte multe combinate chimice și siderurgice, șantiere navale, fabrici de orice. Deja se dispunea de o bază de oameni alfabetizați și instruiți, care la venirea MS Carol I nu existau. Și trebuia făcut ceva cu oamenii dislocați de la țară.

Fiindcă în spatele industrializării forțate a României se ascunde un adevăr greu de digerat: nașterea omului nou.

De la instituirea Comunismului ca religie structură politică de stat sub oblăduirea vigilentă a Moscovei, Omul Nou a fost marota clasei politice nou apărute. Acel om a cărui loialitate se lega direct și indisolubil de Soviete și de partidul comunist. Mai mult sau mai puțin român. Legăturile aproape tribale de la nivelul societății satului român au fost piedici majore în apariția acestei creaturi lipsite de istorie, de credință, de moralitate alta decât comunistă și cu loialitate eminamente estică. Asta a dus la genocidul științific împotriva satelor. Care s-a executat vizibil prin colectivizarea forțată și lipsirea țăranilor de agricultura de subzistență practicată la nivel multi milenar pe aici. Asta a dus la migrarea forțată către noile orașe a unor valuri de oameni tineri, încă neimpregnați complet de tiparele sociale tipice satelor din care proveneau, care s-au văzut lipsiți de sfatul parental și puși în situații nemaivăzute și nemaiîntâlnite.

Acest lucru a condus la apariția primei generații de clienți captivi ai sistemului comunist. Oameni simpli, lipsiți de o educație sofisticată, obișnuiți cu tiparul obștilor țărănești în care cei mai de seamă oameni erau ”aleși” să conducă și să ia decizii pentru binele colectiv și uneori individual care au preluat din mers tiparul toxic al politrucului tătucului de la județeană care știe mai bine și ce e cel mai bine.

Acei oameni s-au îmbolnăvit din anii 50-60 de sindrom Stockholm și acționează în continuare ca focare de infecție ale acestui ucigaș tăcut. Și să nu uităm faptul că între captivii regimului exista o teroare permanentă de ”a fi turnat”. Libertatea de exprimare exista doar dacă te exprimai în ritm de odă antică la adresa regimului. Câtă vreme pupai ce papuc trebuia, erai liber să te rogi pentru bunăstarea tovarășilor. Ruperea din cadrul relațiilor familiare de cunoaștere cuplată cu infiltrarea de către Securitate a tuturor păturilor sociale a dus la dispariția implicării cetățenești, a existenței spiritului de apartenență la comunitate, de negare a mândriei constructive de a aparține unei comunități. Se creaseră clasicele tipare în care victima se identifică mai degrabă cu agresorul decât cu semenii săi. Și evident asta a dus la multe situații teribile.

Încercați dialogul de mai jos cu orice susținător al regimului.
– Ai trăit bine sub Ceaușescu?
– Daaaa, nu ca acuma, că ne dădea case și servicii și ….
– Era bine când nu aveai căldură iarna?
– Nu.
– Era bine când luai alimente pe cartelă?
– NU.
– Era bine când nu puteai să găsești nimic în magazine?
– Nu.
– Era bine când trebuia să ai aprobare de la director sau de la Județeană să-ți iei un frigider sau un televizor ALB-NEGRU?
– Nu.
– Era bine când nu puteai să stai cu familia fiindcă te aruncau cu repartițiile la mama dracului?
– NU.
– Era bine când îți era frică să vorbești și în casă?
– Nu.
– Deci, ai trăit bine sub Ceaușescu?
– Daaaa, nu ca acuma, că ne dădea case și servicii, nu existau droguri și ….

Vă rog insistent să realizați faptul că atunci nu se dădea în presă orice crimă și orice viol NU înseamnă că nu existau. Sfat pentru cei care iubesc această fantezie găunoasă: treceți pe la arhivele fostei Miliții și vedeți câte erau și atunci.

Un alt aspect al genocidului practicat de către reprezentanții partidului comunist împotriva poporului român a fost epurarea intelectualilor.

Pentru un învingător parazitar așa cum a fost PCR, scrierea istoriei și rescrierea istoriei într-un mod favorizant (aș fura un termen din psihologie și aș zice chiar reinterpretarea și reinvestirea istoriei) a fost o necesitate imperioasă. Ca atare, eliminarea elitelor intelectuale a fost o derivată a aceleiași necesități imperioase.

Noile elite roșii, a căror unică trăsătură glorioasă a fost că aparțineau coloanei a 5-a sovietice nu puteau să coexiste în același timp și spațiu cu acei intelectuali care aduseseră România în modernitate în mai puțin de jumătate de secol. Așa că au oferit trei posibilități: puparea papucului pentru a se permite existența – cazul Sadoveanu, reeducarea sau epurarea. Celor mai mulți nici nu li s-au dat decât ultimele două opțiuni. Ura dementă a gunoiului ridicat de val împotriva fundamentului s-a văzut în eticheta de dușman al regimului aplicată tuturor deținuților politici.

Din nefericire o țară nu poate exista fără intelectuali, dar așa cum repede aveau să afle membri PCR, intelectualii sunt o specie greu de ținut sub obroc, în principal fiindcă un intelectual e educat să gândească, nu să accepte de-a gata niște informații.

Ca atare, pentru a ține totuși în frâu această clasă pe care nu se putea baza, a venit cu o nouă strategie: decredibilizarea intelectualității.

Dacă în lumea ante-comunism rolul de conducători sociali al intelectualilor era de la sine înțeles, în lumea roșie, profesorii trebuiau să fie educați în crezul comunist de către brute pe care azi le-am fi numit analfabeți funcționali. Absolvenții de studii superioare erau repartizați de partid în locuri cât mai la dracu cu cărți față de familiile lor, pentru a crea o legătură de dependență și a-i îndepărta de familii și lega prin adeziunea benevol cu forța în PCR.

Respectul față de restul membrilor societății și față de stratificarea socială e învățat în familie. Distrugerea familiilor a însemnat o uriașă oportunitate de distrugere a respectului social și a stratificării sociale.

Memoria epurărilor din anii 50-60 nu s-a stins nici până azi. Intelectualii erau ”bandiții” de care societatea comunistă totuși nu se putea lipsi. Dar pe care i-a lipsit cât de curând de respectul social datorat muncii lor.

În cazul muncitorilor și țăranilor e ușor de cuantificat munca: se vede și se pot măsura mult mai simplu rezultatele. Nu neg că a munci în agricultură sau pe un șantier de construcții e GREU. Dar în ciuda faptului că un profesor universitar poate fi redus la un scârța scârța pe hârtie – reminiscență providențială pentru comuniști a rezistenței față de educația sistematizată și scrisă, fără el șantierul de construcții nu poate depăși clădiri cu două etaje, fără prea mare anvergură estetică și nici crearea infrastructurii necesare pentru agricultură nu e posibilă. Sau nu poate fi posibilă existența medicului care salvează vieți. Căruia nu-i poți prețălui operațiile cu ușurința cu care evaluezi tona de mere în piață. Sau orice alt domeniu didactic.

Lipsa coeziunii sociale a comunităților nou formate era extrem de benefică în sensul favorizării omului nou. Care deja de la finalul anilor 70 nu mai trebuia să fie sovietic – o dată cu apariția pe scena socio-politică a cultului lui Ceaușescu (cel care, așa să mă ajute Dumnezeu că am văzut scris, a fost strict cu noi spre binele poporului, recunoașteți  sper atributele divine acordate președintelui ateu) ci român. Dar așa cum Mahomed este în Coran pecetea șirului de profeți, Ceaușescu era pentru lingăii comuniști pecetea șirului de apărători ai neamului. Și să nu ne facem iluzii. Lui Ceaușescu i s-a permis de către Moscova să existe și să devină dizident în blocul socialist deoarece trebuia să existe. Priviți la primăverile de la Budapesta și de la Praga. Faptul că Ceaușescu rămânea în esență devotat comunismului și nu încerca să treacă în tabăra adversă a fost singurul motiv pentru care n-am avut și la București o iarnă siberiană.

O tară generalizată a intelectualității e că mult prea des e lipsită de simțul practic al întreprinzătorilor care văd și înhață oportunitățile de afaceri. Statistic, acest rol îl au mai degrabă persoane fără o educație extrem de solidă dpdv universitar. Nu doar la noi, ci pretuntindeni.

Problema la noi după revoluție a fost că atunci când intelectualitatea și studențimea din București au încercat să se elibereze de ciuma roșie, exista mult prea înrădăcinat conceptul că adevărații stăpânitori ai țării sunt muncitorii și țăranii- chiar dacă prin reprezentanți și intelectualii sunt doar niște tolerați al căror rol e să servească stăpânii și să le ușureze cumva viața. Idee care deși nu era susținută de nimic în viața reală a fost spusă de atâtea ori încât a devenit mai reală decât realitatea și asimilată la nivelul acelor adevăruri care nu mai au nevoie de demonstrație. Practic a lemelor.

Așa că atunci când Piața Universității s-a declarat stat în stat, zonă liberă de neocomunism, Vaticanul Bucureștiului, politrucii conducătorii democratici ai proaspătului stat de drept au putut să se joace foarte simplu cu reminiscențele acestei idei în conștința de sine a încă existentei pături majoritare a muncitorilor. Așa că s-a scandat ”IMGBe / face ordine” și  chemarea președintelui Iliescu adresată minerilor de a veni și a reinstaura ordinea de facto a consfințit în conștința acestor oameni că rolul lor de oameni superiori se păstrează și în noua democrație. Că valoarea socială a omului e dată de ce face nu de ce gândește. Că a pune în practică o serie de acțiuni dictate de către altcineva cu o evidentă încărcătură de figură paternă  e superioară capacității de a gândi cu propriul cap și a acționa în conformitate cu propria conștință.

Ca atare au trebuit să treacă 17 ani până când cuvintele dlui Șora și a altor intelectuali să poată fi căutate în Agora românească. 17 ani irosiți, în care ciuma roșie sub pavăza sloganurilor populiste a acționat strict în interes propriu – până și susținătorii PSD recunosc că jaful de după 89 depășește ca valoare netă tot ce s-a jefuit din Țara asta și de aici numai cine n-a vrut n-a plecat cu carele încărcate.

 

  • Sfârșitul părții întâi –

Pește cu sos de ciuperci

De 2 ani mă dau în vânt după conserva marcă proprie Kaufland de pește cu ciuperci. Și de un an încerc să le crăckuiesc rețeta.

Azi în sfârșit mi-a ieșit ceva mai bun chiar decât originalul.

2 cepe medii – tocate cubulețe

1/2 morcov mic – ras pe răzătoarea mică

500 g de ciuperci champinion – spălate, curățate și tocate feliuțe

1 căpățână de usturoi – curățat și tocat

un pic de vin (orice culoare, au ciupercile grijă  de asta)

1/2 cutie de smântână de gătit

1 polonic de supă de legume – apă

1 linguriță de vegeta DE CASĂ

rondele de pește

pătrunjel dacă mai apucați, boabe de piper, ienibahar, foaie de dafin, cimbru.

 

Puneți uleiul la încins și puneți foaia de dafin, boabele de piper și ienibahar – cca 2 min la foc mediu

Se toacă ceapa și se rade morcovul, se pun la călit într-o tigaie mare cca 2 min, tot la foc mediu, acoperită.
Se adaugă ciupercile tăiate feliuțe și usturoiul, se adaugă un pic de sare și cimbrul și se lasă cam 5 min la foc mic.

Se adaugă lingurița de vegeta și vinul.

Se adaugă rondelele de pește și supa de legume/ pește și se lasă până se fierbe peștele.
La final, se adaugă smântâna de gătit.

Dacă vreți să iasă un sos fin, puneți rondelele de pește în farfurie, băgați blenderul vertical în sos și presărați pătrunjel.