Mărirea și decăderea ritualurilor de trecere

Mărirea și decăderea ritualurilor de trecere

 

Preț de câteva sute de milenii bune, de când rasa umană funcționează pe formatul cunoscut, ritualurile de trecere au avut o importanță crucială.

Alegerea grâului de neghină, a plevei de boabe, a celor aleși de cei perdanți, a celor buni de cei răi s-a bazat permanent pe ritualurile de trecere. Care indiferent de motivele care le-au generat, au sfârșit prin a avea măcar o conexiune religioasă dacă nu cumva au fost absorbite complet de religie: naștere, căsătorie, moarte, acestea au ajuns să fie exclusiv religioase, pragurile de vârstă de la sugar la copil, de la copil la adolescent și de la adolescent la adult responsabil au rămas la mijloc, laice și religioase simultan cu o fabuloasă încărcătură magică.

Însă ca toate cele, inclusiv ritualurile de trecere au început să se treacă. Urbanizarea populației, abandonarea ciclurilor naturale, laicizarea socială au făcut ca multe dintre aceste ritualuri să fie transformate sau chiar abandonate.

Așa că, evident, societatea urbană și laică a început să-și impună propriile ritualuri de trecere. Intrarea la liceu, treapta a doua de liceu pentru cine-și aduce aminte, bacalaureatul, intrarea la facultate, angajarea, schimbările de serviciu (preferabil avansări), pensia. Însă fiind vorba despre o societate laică, aceste noi ritualuri de trecere au fost lipsite din concepere de latura magico-religioasă care le-a caracterizat pe cele de dinaintea lor. De-o fi /fost bine sau rău, așa se întâmplă chiar sub ochii noștri. Și n-aș vrea să fac din această postare chiar o analiză antropologică exhaustivă.

Dintre cele de mai sus, azi vreau să vorbesc despre examenele școlare și universitare.

Majoritatea adulților de azi, cu deosebire profesorii se declară șocați și impresionați negativ până-n măduva oaselor de importanța scăzută pe care o alocă elevii acestor examene. Invariabil expozeul începe cu un  tremurat ”pe vremea mea”  și continuă cu o hiperbolă din care reiese cât de emoționat mergea povestititorul la examene, cu cât respect trata subiectul și cât de lax privește tineretul ”de azi” aceleași evenimente.

Nu contest. Și pe vremea mea era obligatoriu un cod vestimentar la examene. Și-l urmam. Cum memoria mea de lungă durată aparent e nițel mai bună și mai subiectivă decât  a majorității, țin să vă aduc aminte că la examene am eșuat lamentabil în a vedea componenta de gală a evenimentului. Vai mie, sacralitatea inerentă a momentelor m-a ocolit cu îndârjirea cu care ocolește dracul tămâia. Mai degrabă le-am văzut ca pe cazne și sincer, dacă n-ar fi fost mama care să mă îmbrace ”adecvat” aș fi mers cam cum mergeau străbunii la plug și coasă: cu haine comode și nu cu ce era mai bun prin șifonier.

N-am simțit nicio solemnitate a momentelor. Nu am reușit să confer acestor etape de trecere importanța capitală pe care ar fi trebuit să o aibă în viziunea altora.

Un examen, și? E parada modei? Cu ce e așa de specială ziua ca să pierd fie și 1 minut moțându-mă în detrimentul învățatului/ odihnitului? Retrospectiv privind, faptul că nu eram prima din familie care să ajungă prin focurile respectivelor examene a fost cel mai greu argument în defavoarea resimțirii momentului în vreun mod hiperbolizat. Așa, și? A fost și mama pe aici, a trecut și tata prin asta. Au supraviețuit. O să le supraviețuiesc și eu. Mare brânză.

 

Aparent copii de azi sunt mai practici sau cei de vârsta mea i-au pregătit să fie mai conectați la emoțiile lor interioare și să se manifeste ca atare. Sau lipsa emoțiilor conexe. Și poate, doar poate, cei mici au curajul să fie onești cu ei și cu restul societății. Examenele sunt un ritual eminamente laic de trecere. Mai mult, cam toți știu că profesorii nu îi pot lăsa repetenți pe capete – ca să nu-și piardă lefurile. Știu că pentru profesor examenele sunt doar o zi ca oricare alta. Fiindcă înșiși profesorii sunt cei care nu transmit că examenele sunt solemne. Pentru profesori ziua examenelor nu mai este acea zi în care se bucură de eforturile depuse un an întreg.

 

Doamnelor și domnilor profesori care vă plângeți de ținutele total relaxate și neprotocolare ale elevilor la examene, pot să vă întreb ce ați făcut pentru ca elevii să le resimtă ca fiind exact acele momente magice de trecere prin care să li se confirme statutul de aleși sau refuzul să aibă consecințe sociale accentuate?

Dacă nu știți, nu vreți, nu puteți, nu concepeți examenele ca pe o sărbătoare, atunci măcar încetați să vă plângeți că se dă bacu-n șort și șlapi.

 

 

Două parabole despre femei sărmane și copii lor

Circulă iar pe FB un filmuleț în care citim povestea unei femei sărmane cu un copil în brațe care aude o voce misterioasă venind dintr-o peșteră, o avertizează să nu uite ce e mai important și după o vreme că mai are doar câteva minute de stat acolo, în peșteră e o comoară, iar femeia mânată de lăcomie se încarcă pe cât poate cu aur, dar își uită copilul. Evident, comoara nemuncită e risipită grabnic și urmează o viață de remușcări și durere.

Urăsc cu pasiune școala de gândire care crede că doar din suferință se poate învăța!

Dragă anti-epicureanule,
1) Din nefericire în viață nu e nicio voce misterioasă care să emită nici promisiuni, nici avertismente
2) Ce femeie intră-n peșteri dubioase?
3) Dacă mama îl lasă pentru un pumn de aur, o să-i fie mai bine fără ea.

Parabola putea să spună că femeia sărmană a intrat în peșteră, și-a legat copilul în spate, a luat o poală de aur, ea și soțul ei au investit să-și cumpere o bucată de pământ, niște animale, o sfoară de vie, de care au avut grijă cu îndârjire, s-au bine chivernisit, și-au crescut cu drag și atenție copii, au avut grijă de educația lor, au făcut milostenii din timpul vieții și și-au învățat copii despre importanța de a trăi corect și a ajuta, au trăit o viață lungă, echilibrată și fericită iar înainte de a muri s-au dus să înapoieze cu dobândă ce au luat, astfel încât să mai fie și pentru alții.

Versiunea mea implică:
– ajutorul deux et machina față de nevoiaș
– atitudinea morală a femeii care ia cât are nevoie fără să-și pună viața în pericol, dar nici pe a copilului
– virtutea de a lua cât e necesar, nu mai mult
– fructificarea ajutorului primit
– relații de familie sănătoase
– munca grea și necesară pentru a ”înmulți talantul”
– educarea copiilor familiei
– returnarea virtuoasă către deux et machina a ajutorului inițial precum și ajutorarea în avans a altor oameni aflați în nevoie.
Per total, sper să fi menționat toate virtuțile creștine.

Are cineva curaj să facă un filmuleț cu varianta mea de poveste moralizatoare?
Sau măcar să o distribuie către alții.

Mitul ”Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce.”

Mitul ”Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce.”

Poate că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce, dar cu certitudine ceilalți oameni o fac. Și cu cât povara sufletească e mai mare, majoritatea, în loc să ajute, preferă să adauge greutăți suplimentare și nu uită să citeze doct acest citat.
Și cum așa un citat nu putea rămâne fără ”coledgii” și fără reprezentare grafică, iar face înconjurul lumii un video drăgălaș în care o mulțime de oameni triști, cu capul plecat și ochii fixați în pământ își cară cu stoicism o cruce. Mare, s-ajungă. Nimeni nu se vaită, nimeni nu cere ajutor, toți își târâie crucea după puteri în ceea ce mie, mă scuzați îmi pare un deșert dezolant.
Un singur Gigel are curaj, cere un fierăstrău și culmea îl și primește. Apariția acelui fierăstrău, așa prin prestdigitație îmi sugerează ideea că Dumnezeu însuși i L-a dat. Deci, omul primește ajutor, fiindcă îl cere. Și-și fasonează o cruce mai mititică – omul totuși rămâne tributar ideii că nu poate să-și abandoneze cu totul greutățile. Iar Omul merge înainte. E singurul vesel din oceanul de alienați în care fiecare își târâie fiecare crucea după el, fără să vorbească, fără să zâmbească, fără să vadă, fără să audă, doar concentrați pe propria povară.
Dar brusc deșertul se termină în buza unui Mare Rift, pe care ceilalți îl traversează punându-și crucile pe post de punți. (Dată fiind pregătirea profesională nu pot să nu observ totuși că punțile sunt fără de mâini curente, deci cea mai mică amețeală te poate trimite definitiv pe fundul hăului, fără posibilitate de recuperare.) Iar în acel vag ”dincolo” cei chinuiți încep să se bucure și să se veselească. Nu prea înțeleg de ce, deoarece peisajul e la fel de arid și dezolant. Dar așa sunt eu, cârcotașă.
Doar întreprinzătorul nost” cade în genunchi în fața hăului și plânge acum, fiindcă scurtându-și crucea nu mai poate traversa Abisul.
Evident, morala plângăcioasă e, nu te văicări, cară-ți cu tristețe și jale crucea după tine, nu îndrăzni să ceri ajutor, căci, pe undeva, într-un viitor probabil, greutățile de azi vor fi punțile de mâine.

Ceea ce așa-mi aduce aminte un banc sexist și tembel, dar extraordinar de adecvat:
Cică două dame, o blondă și o brunetă au de trecut un râu adânc dar magic, infestat de crocodili.
Blonda aruncă un bănuț în râu și cere să i se dea puterea de a înota până pe malul celăllalt. I se dă, se aruncă în râu și evident, o mănâncă acei crocodili.
Bruneta își aruncă bănuțul și cere să fie transformată în bărbat și se transformă. Bărbatul brunet se uită în stânga, se uită în dreapta și ce să vezi, la 200 metri mai acana se afla o punte peste râu.

Morala, ai în față un hău, uită-te în dreapta, uită-te în stânga, vezi dacă nu cumva e vreo punte pe undeva, sau apucă-te și construiește o punte. Iar în cazul legăturii directe cu Dumnezeu, zi-i să-ți dea și o punte, dacă atunci când i-ai cerut fierăstrău te-a ajutat și ți l-a dat.

Ce ne-a dat comunismul nouă?

Ce ne-a dat comunismul nouă?
Brânză, lapte, carne, ouă.

De fapt nu le-a dat, le-a luat, dar e suficient să auzi o minciună de niște și nu foarte multe ori, chiar dacă inițial știi că e minciună, poți ajunge să o crezi. Așa că mulți dintre cei care consideră că a fost bine și frumos în comunism cred asta fie pentru că au fost atunci tineri și totul era mai frumos, fie pentru că au auzit spus asta de suficiente ori încât să și creadă.
Pentru cei suficient de tineri încât să nu fi prins perioada, am un sfat. Documentați-vă.
Pentru cei care fantazează asupra beneficiilor perioadei, am câteva întrebări: vă mai aduceți aminte cum era să stai la coadă? Vă mai aduceți aminte cum era să nu ai de ales? Și mai presus de toate, vă mai aduceți aminte cum era când dacă refuzați să cântați osanale lui Ceaușescu riscați să înfundați pușcăria?
Cel mai important lucru pe care însă l-a luat comunismul majorității românilor, e drept, grefat pe vreo 200 de ani de dominație fanariotă, e capacitatea de a gândi individual și a putea opta conștient.
Fiindcă un stagiu de pușcărie primeau cei care gândeau pe cont propriu sau făceau ceva care ieșea din directivele trasate de partid.
Iar asta a tăiat mult din capacitatea de a lua decizii pe cont propriu.
Suntem rezultatul a câtorva mii de ani de plivire a celor care îndrăznesc să ia decizii individuale. În preistorie, individualitatea era mult prea des egală cu moartea din cauza eșecului de a te integra în comunitate. În Evul Mediu, individualitatea a devenit o formă de blasfemie. Pe acest background a venit epoca fanariotă cu ”căftănirea” permisă doar de alții și pe urmă nici măcar Carol I nu a fost suficient pentru a sparge aceste tipare.
Majoritatea românilor consideră că doar elitele au această îndatorire de a gândi, dar comunismul ne-a învățat că și elitele pot fi sfâșiate și că li se poate trasa directiva de a gândi doar în conformitate cu paradigma Partidului. Veșnic scris cu majusculă, ca nu cumva cineva să uite că e de egală importanță cu Dumnezeu și Țara. De fapt chiar e Dumnezeu pe pământ și Țara însăși.
Acolo unde oamenii normali aveau inițiative proprii, Omul Nou comunist avea obediența față de partid, capacitatea de a urma și mai ales crede orbește ceea ce i se spune. Iar această trăsătură încă n-a murit.

De aia cred că ”Hora așezată” a celor de la Taxi reprezintă esența acestui segment de populație românească.
În primul rând e un auto-denunț. E o versiune de auto-critică totuși neasumată. Omul a făcut tot ce i s-a ordonat, dar cum n-a primit nici vila, nici mașina și mai ales contul din bancă, dar ofofof, trec anii și
De câte ori o aud pot să-l văd mental pe un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat decent, dar cu o cămașă cu culorile duse și scămoșată de la atâta purtat, cu pantalonii lucioși de la atâta călcat, pantofii scâlciați dar făcuți conștiincios cu cremă ieftină, cu basca-n mână, mototolind-o cu mâini asudate în fața lui Soroș. Io am făcut domnu” Soroș, am dres domnu” Soroș, acu” matale ce dai fiindcă am fost așa un câine bun și am făcut ce gimbușlucuri mi-ai cerut și tot aportul pe care mi l-ai cerut? Ți-am fost câine credincios și n-am mușcat mâna. Însă mâna ta stăpâne nu mă hrănește și nu așa ne-a fost învoiala. Dar eu tot n-am să te abandonez, dă-mi numai măcar un os de ros.

PS: Știu că ”Domnu” Soroș” e o parodie, nu-l cred pe Dan Teodorescu vândut. Însă textul e atât de reprezentativ pentru toți acei care s-ar vinde, doar să fie cumpărați și izbăviți de povara de a gândi pe cont propriu.