Scurte cugetări despre sărbătorile de iarnă

Sărbătorile de iarnă, ori le iubești, ori le detești. Cale de mijloc, vae victis, nu există. Deși, ironic există posibilitatea de a le urâ și iubi simultan.

Personal urăsc x-masul din suflet și iubesc tot din suflet Crăciunul.

Îmi place ideea de a contempla miracolul divin, îmi place să sper în existența miraculosului și îmi place să văd frumusețea din lume. Îmi plac colindele, îmi place Hrușcă. Îmi place modul în care folclorul român se referă la Viflaim ca la localitatea de peste un deal, maxim două, despre cum Maria e vecina de alături și cum Iisus  poate fi întâlnit și trăit direct.

 

Ce urăsc? Urăsc magazinele care au globuri din noiembrie, urăsc oamenii care taie brazi și că ”trebuie” să ucid pomii nevinovați. Din fericire, în familia mea, în acest moment accentul se pune pe curățenie nu pe crăpelniță când vine vorba de sărbători. De vreo 10 ani mama a abandonat ideea că de Crăciun masa trebuie să flambeze sub greutatea mâncării și deci nu mai e presiunea de mânca sau arunca o mulțime de mâncare. Da, detest cerșetorii care colindă fals și nu-s în stare să memoreze măcar cuvintele corecte și vin cu improvizații care-mi zgârie creierul.

Însă obiceiul cu care nu mă pot reconcilia e sunatul obligatoriu al unor persoane, rude mai ales.

După micul dejun, vorbeam pe mama. Ai sunat pe ruda X? ( Ca paranteză, ruda X îmi e profund antipatică pe motive de ipocrizie și turnătorie. Doamna respectivă a fost de  inteligență, ambiție și frumusețe ieșite din comun. Însă toate astea o fac să creadă la venerabila vârstă pe care a atins-o, nu doar că le știe pe toate, dar mai ales că are dreptul să emită diktate cu privire la orice subiect.

În cazul meu, latura sentimentalo- reproducătoare.

Ca să revin, doamna X, repet, frumoasă, inteligentă, ambițioasă. A realizat extrem de multe, în ciuda sau datorită regimului comunist. Și dacă pot spune ceva despre e că a avut permanent niște standarde al dracului de ridicate.

Evident, azi în loc să-mi spună Crăciun fericit, x-mass fericit, crăpelniță până te dai de-a rostogolul, ce mi-a comunicat ”mai lasă și tu standardele alea”.  Standarde pe care personal oricum nu le consider la înălțimi amețitoare, dar pe care de mai multe ori, la sfatul unor astfel de binevoitori le-am coborât, cu rezultate care pot fi descrise cel mai blând prin dezastruoase. Acum nu neg că vina îmi aparține, eu am luat decizia de a ”mă mulțumi” cu ofertele făcute.  Dar am făcut-o fiindcă o viață întreagă mi-au repetat că îmi vor binele, că au experiență de viață și că am așteptări nerealiste.

Ocazie cu care am bifat și acea nesfântă tradiție de Crăciun de a vedea roșu în fața ochilor.

Sindromul România – ep. 2

E peste puterea mea de a pricepe cum după atâtea înjurături, atâta anti-capital, tot PSD s-a ales.

E peste puterea mea de înțelegere de ce acei tineri frumoși și liberi care-și înjurau cursiv vârstnicii că vor vota ca să le dărâme viitorul nu au ieșit la vot MASIV pentru a pune o bază pentru același viitor. Deși promiteau fervent că vor vota.

Și mă miră intens cum cică ar fi 18 milioane de alegători.

De ce nu pot să susțin Coaliția pentru Familie

Later edit: Prefață: ACEST TEXT, CA NICIUN TEXT PE CARE L-AM SCRIS VREODATĂ NU REPREZINTĂ VREO ÎNCERCARE DE PROMOVARE A CĂII PE CARE EU MI-AM ALES-O ÎN VIAȚĂ CA FIIND CALEA CORECTĂ PENTRU ALȚI OAMENI DECÂT PENTRU MINE. Dar am să militez până la ultima suflare pentru dreptul fiecăruia de a încerca și a decide ce i se potrivește și pentru obligația de a gândi pe cont propriu.

 

Răspunsul primar e fiindcă nu-s ipocrită și nu pot susține ceva în ce nu cred.

Nu pot să susțin un demers care are ca scop explicit încălcarea drepturilor civile ale unor alți oameni și care își permit să creadă că (îmi) pot spune, ”there is no way, but my way”.

Nu pot să susțin un demers al unor oameni care se simt îndreptățiți să decidă ce înseamnă familia, relațiile familiale dar care nu fac nimic pentru apărarea reală a drepturilor copiilor – pentru care se presupune că există structurile familiale.

Întrebarea următoare ar fi, logic, de ce nu mai cred în familia tradițională.

Fiindcă îmi ajung amintirile despre cum nu aveai voie să vorbești nici acasă despre ce-ți doreai, fiindcă Securitatea veghea. Nu mai vreau să vegheze nimeni ca eu să fiu fericită sau mă ia mama dracului.

Fiindcă îmi apăr dreptul de a fi altfel. Mi-am irosit 20 de ani din viață încercând să fiu ce-și doreau alții și să fiu o fiică normală, o femeie normală, o soție normală.

Ghinion, nu sunt. Îmi aduc aminte că nu mi-am dorit copii atunci când eram copil și adolescentă. În perioada adultă am avut vreo 2 episoade în care mi-am dorit cu adevărat copii, se pare însă că n-am putut niciodată face copii. Și m-am săturat să fiu întrebată de ce, fiindcă membrii familiilor tradiționale cred că au dreptul și să-mi ceară socoteală  asupra faptelor din viața mea, dar și de disprețul soțiilor tradiționale care văd în lipsa urmașilor proprii, un stigmat social. Sau faptul că automat se presupune că am făcut atâtea avorturi încât asta fie cauza pentru care-s stearpă. Deși unele dintre ele au folosit exact această metodă pentru programarea familială și au beneficiat din plin de alte metode contraceptive, pe care actuala Coaliție le-ar vrea interzise, fiindcă trebuie să ne înmulțim ca nisipul mării, că vrem sau că nu vrem.

Aceleași soții tradiționale care mă văd ca pe o permanentă amenințare fiindcă-s singură. Deoarece dragii lor soți tradiționali în loc să urmeze principiile din Scriptură și să își păzească familiile tradiționale, merg pe calea tradițională a ieșitului la vânătoare cu bomba atomică, doar doar o pica vreo fustă.

Da, ăsta e alt motiv pentru care nu mai cred în familia tradițională. Fiindcă n-aș băga mâna în foc pentru niciunii dintre oamenii căsătoriți de vârstă apropiată mie pe care-i cunosc că nu și-au înșelat jumătățile. Dar care fac monstruoase crize de gelozie, perpetuând mitul fidelității conjugale. (Fiindcă simt organic că m-aș hazarda să bag vreun degețel în foc pentru oricine dintre ceilalți fără să vină Aerin cea Dreaptă să-mi ofere o rezervă pe viață de kenet. Nu vă bateți capul, e o referire la o carte fantasy obscură.)

Și-mi aduc aminte de câțiva vajnici bărbați anonimi ai neamului care acum susțin familia tradițională dar care în decursul anilor s-au simțit foarte liberi să-mi propună legături mutual avantajoase și fără obligații. Și-mi aduc aminte de alți vajnici oameni, de data asta cu vizibilitate publică, actualmente susținători ai aceleiași Coaliții care de-a lungul anilor n-au fost deasupra oricăror bârfe cu natură sexuală.

Însă cel mai important motiv pentru care nu pot să susțin Coaliția e ipocrizia acestor oameni.

Care ies în stradă pentru niște oameni din Norvegia care au încălcat legile acelei țări, dar care nu văd în jur niciun motiv pentru care să iasă în stradă pentru apărarea drepturilor copiilor acestei țări. Nu contează etnia acelor copii, nu contează circumstanțele nașterii lor. Care trec pe lângă copii care cerșesc și în cel mai bun caz le dau un leu pentru a se simți filantropi. Însă care nu fac nimic pentru a proteja acești copii.

Care presează legislativul să treacă în Constituție că e obligatoriu ca familia să fie formată dintre un bărbat și o femeie, dar care nu văd nimic rău în a privi pe net exact ce blamează.

Care se simt îndreptățiți să decidă ce trebuie să facă alții și să îi pedepsească pe cei care pur și simplu nu-s așa.

Da, știu că am nenumărate păcate. Dar nu-s ipocrită.

Așa că nu pot susține o Coaliție care mi se pare inutilă și cu un discurs de Inchiziție.

PS: fiindcă știu că mi se va imputa acest lucru. Au existat în lume societăți mult mai relaxate din punct de vedere sexual. Mai ales prin zonele tropicale. Acolo nu era nicio tragedie ca un cuplu de oameni de același sex să crească copii proprii sau adoptați. Copii ăia nu erau nici marginalizați de societate, nici nu deveneau automat homosexuali și nici nu erau traumatizați. De aici eu deduc că nu să vadă doi părinți de același sex va traumatiza un copil nici în 2020 ci presiunea socială din afara familiei îi va traumatiza. Deci tot ipocrizia e vinovată pentru tragediile de acest gen.

Politica, chirurgul și feminista

 

Mă tem că recentele afirmații ale domnișoarei Stăniloiu referitoare la domnul profesor doctor Ion Dănăilă vin doar dintr-o dorință de a se afirma și de a-și crește vizibilitatea publică. Nu de alta, dar afirmațiile misogine din agora online sau reală sunt fără număr, însă n-am văzut-o a se da de ceasul morții pentru a corecta acest status quo.

Dar afirmația bunului profesor referitoare la capacitățile reduse ale femeilor de a deveni bune (neuro)chirurgi nu a mai lăsat-o brusc să doarmă.

Și nu mă pot întreba dacă pierderea aceasta bruscă a somnului și sau calității sale nu are a face cu brusca ridicare în vizorul public de la statutul banal de super-chirurg care merge cu metroul și care-și cară singur plăsuța de la minimarketul de la parter la statutul de catTINdat liberal.

Să analizăm puțin afirmația: “Chirurgii, vă spun din experienţa mea, cei înalţi şi solizi nu sunt buni chirurgi. Sunt mediocri. Apoi femeile nu sunt bune de chirurgic. Vă spun foarte precis. În marea chirurgie, nu. Pentru oftalmologie, ORL, pentru asta, da. Dar ca chirurgi adevăraţi… N-au talent.Se spune că un mare chirurg trebuie să aibă inimă de leu, ochi de vultur şi mâini de femeie. Dar femeilor le lipseşte ceva. Eu făcând şi psihologie, mi-am dat seama că femeile, în general, au treabă acasă, se ocupă cu alte lucruri, de familie. Gândul le este în altă parte. Eu când am operaţii noaptea, repet chiar dacă am făcut operaţia aia de 100 de ori: tai aşa, fac aşa, mă duc aşa. Dar doamnele au alte preocupări. Într-adevăr, şi alea sunt foarte importante. Dar, dacă aveţi de operat, bărbaţii sunt mai buni, să ştiţi. Acum sunt şi bărbaţi proşti, ca în orice meserie.”  .

Să ne înțelegem. Sunt feministă convinsă. Și da, afirmațiile de mai sus sunt sexiste cât încape, fără însă a fi misogine. Sunt mai degrabă genul de argumente circulare și profeții care se împlinesc prin sine însăși.

Mă pot da eu cu curul de pământ cât doresc, îi pot oferi un loc alături și domnișoarei Stăniloiu – ca să nu se simtă cumva discriminată, dar realitatea e, după ce tragem linie și adunăm, creierul feminin și cel masculin au programări diferite, fiindcă rolurile inerente definite de Dumnezeu și natură sunt diferite. Nu contează cât vom milita pentru egalizare, nu contează că pregătim și educăm pentru egalizare, e ca și cum aș vrea să egalizez o pasăre cu un pește. Da, în natură sau în tigaie pot fi amândouă minunate. Dar nu vor avea același ambient și nici același gust. E una dintre acele diferențe care nu doar că nu e bine să dispară ci e indicat să fie savurate și sărbătorite.

Da, omul nu are pregătire de politician și nu știe să apuce rahatul de partea curată. Da, omul e ”vinovat” fiindcă nu a formulat această diferență într-un mod care să flateze orgoliul unor feministe care-și bazează faima prin asocierea cu nume sonore în loc să și-l facă pe cont propriu.

Dar hai să ne uităm la cifrele cam de peste tot. Realitatea crudă e că în marea chirurgie nu prea sunt femei. Fie din cauza abilităților lipsă, fie fiindcă educația e de așa natură încât să nu le permită celor câteva care chiar ar avea aceste capacități să ajungă, motivul e irelevant. Oricum ai da-o, realitatea este cea descrisă de domnul profesor doctor Dănăilă.

Mă întreb dacă să zicem Moroșanu ar afirma ceva de genul: ”în lumea marilor lupte în cușcă nu sunt femei fiindcă nu au capacitatea de a se antrena la fel de brutal ca bărbații, fiindcă nu au sistemul endocrin necesar pentru a susține un sistem muscular și osos și o stare de agresivitate necesare pentru a intra în ring” ar fi taxat. Și să nu își facă nimeni vise. Sunt femei care l-ar putea face praf pe Moroșanu în ring fără prea mari probleme. Dar probabil sunt una la vreo 10 milioane de femei. Dacă. Însă pe cel puțin 1 milion jumătate dintre restul, Moroșanu le-ar putea trimite în maxim două minute la podea sau sub podea. Iar statistic importantă nu e acea unică adversară ci restul care nu l-ar putea înfrunta. Fiindcă sunt mai multe și fiindcă numerele vorbesc.

Da, admir faptul că domnișoara Stăniloiu își dorește să apere drepturile femeilor.

Dar hai să ne concentrăm pe acele drepturi care merită să fie apărate:

  • accesul la educație
  • dreptul de a primi salarii egale pentru muncă egală
  • dreptul de a alege ce să facă cu viața lor.

Sunt în țara asta mult prea multe femei care își iau ca modele de urmat asistentele tv, care mă ierte Dumnezeu, sunt departe de a presta o formă de activitate elegantă. Sunt femei frumoase care au ajuns acolo folosindu-și prea puțin abilitățile cognitive și prea mult abilitățile fizice.

Mi s-ar părea mai elegantă și mai eficientă o luptă pentru promovarea tv a unor femei cu destine de basm și inducerea ideii că dintre Elisabeta Rizea, Elisabeta Teodoroiu, Sarmiza Bilcescu, Elisa Leonida Zamfirescu, Smaranda Brăescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Anna de Noailes, Hortensia Papadat Bengescu, Celia Delavrancea sau Nadia Comăneci sunt modele de urmat.

Până atunci îmi rezerv dreptul de a fi extrem de sceptică referitoare la scopul demersului domnișoarei Stăniloiu și să nu pun complet de-o parte ideea că o face doar pentru a se promova prin asociere cu un nume faimos.

Însă mă bucur că trăiesc într-o societate în care nimeni nu-o pune pe rug sau n-o trimite la Canal pe cea care gândește altfel decât mine.

 

 

 

Sindromul România

Unul dintre cele mai perverse mecanisme ale minții umane, printre cele mai trădătoare este cel care în literatura de specialitate poartă numele de Sindromul Stockholm.

Este cazul în care victima devine apărătoarea agresorului pentru că psihologic devine dependentă de acesta.

 

Cred că încă nu e târziu să se definească Sindromul România și ca populația să înceapă să primească sprijin de specialitate pentru a depăși traumele.

Cu toții știm că România a fost vândută lui Stalin. Cu toții știm că lumina comunistă a fost adusă de la est brutal, cu tancurile. Cu toții știm că în perioada stalinistă au fost exterminați sistematic intelectualii, marii proprietari laolaltă cu micii proprietari, Biserica neamului, aceea care a știut să țină uniți acea mână de țărani de care s-au împiedicat imperii. Cu toții știm că politica de confiscare a pământului din proprietate privată a dus la drame teribile. Cu toții știm de martirii rezistenței anti comuniste – și nu, n-au fost doar legionari, au fost mulți țărani simpli care nu puteau concepe să fie dezrădăcinați din glia mumă. Dar între Elisabeta Rizea și o piZdipoancă siliconată, asistentă tv de coloratură, ghici despre ale cărei idealuri știe o fată de generală sau liceu? Cu care se identifică și pe care o ia model? Și mai ales de ce. Între Mircea Vulcănescu și Mircea Badea, care e mai cunoscut? Și mai ales pentru ce?

Toți cei care în ”89 aveam mai mult de 14 ani știm cât de înjurați erau comuniștii, comunismul, Ceaușescu și sinistra soție. Fiindcă ne aducem aminte că în farmacii bătea vântul, că stocurile spitalelor erau jalnice, că anul școlar era scurtat crunt de perioadele de practică agricolă, că în școli era frig, că acasă era frig și curentul era ”dat” cu țârâita, că armata se făcea în multe cazuri pe șantier sau pe câmp – iar în cazărmi umilințele erau maxime dacă nu aveai pile, că eram forțați să  stăm la cozi uriașe fără certitudinea că ”prindem” ceva, că dacă voiai să avansezi social era vital să ai o origine sănătoasă și carnet de Partid, că tinerii care voiau să se căsătorească la biserică o făceau cam pe barba lor, că dacă te vedea cineva făcându-ți cruce în fața bisericii, existau repercusiuni, că era interzis să gândești liber, să trăiești liber și să te miști liber.

N-am să aduc aminte decât superficial de politica natalității de atunci care a format mame reci, preocupate de a pune pe masă și nu de a ocroti și iubi, fiindcă între obligativitatea de a fi vajnice oame ale muncii, tovarășe de viață dedicate și mame eroine, de unde atâta energie?! – dar care a dat lumii atâția orfani și copii abandonați unei sorți mai rele decât moartea. N-am să aduc aminte că școala comunistă era una mecanicistă, preocupată de a forma o masă nu de a crea elite – totuși calitatea profesorilor era mai bună decât cea de azi.

Cu toate astea, de 27 de ani alegem comuniști și cripto comuniști, personaje mânjite și care put a comunism.

Iar copilul cel mai bolnav al comunismului a fost distrugerea patriotismului. Printre valorile omului nou pe care Moscova a vrut să-l moșească din trupul însângerat al Țării, patriotismul nu avea ce căuta. Patriotismul nu mai era dragostea de România ci loialitatea absolută față de Partid și obediența față de cel mai iubit Fiu. Da, același care cu un zâmbet paternalist pe buze ne privea de pe peretele sălii de clasă, de pe peretele locului de muncă.

Am avut în 90 și în 92 șansa de a alege normalitatea. Revenirea la valorile tradiționale. Revenirea la  acea stare de fapt de dinainte de Război.

Și am ratat-o în 90 în principal din vina unor marcanți politicieni liberali și țărăniști care au apărut la tv imediat după ce au fost asasinați Ceaușeștii și au declarat că vor avea grijă ca următorul Canal să fie construit de către comuniști. În calitate de prizonieri, nu de supraveghetori de prizonieri.

Uman, acum îi înțeleg. Toți făcuseră pușcărie politică grea. Tuturor li se furaseră 40 de ani de viață, cei mai frumoși ani din viață și simțeau nevoia să plătească cu aceeași monedă. Însă din punct de vedere politic a fost cea mai mare gafă. Fiindcă toți românii trăiseră cu teroarea pușcăriei politice și mulți fie fuseseră membri de conjunctură fie aveau rude care fuseseră membri (de conjunctură sau nu) ai Partidului. Simpla amenințare că vor experimenta la primă mână Gherla, Piteștiul, Sighetul, Chilia a atârnat covârșitor în votarea ”ultimului pe listă cu voia dumneavoastră”. Fiindcă alegerea lui a garantat că primeau amnistie pentru păcatul de a fi avut carnete roșii de partid.

Ce nu au înțeles e că acela a fost prima manifestare a Sindromului România.

Au fost aleși ”comuniști moderați”, teoretic neîmbibați până în ultima celulă cu obediență pro Moscova. A reieșit că toți aveau sindromul obedienței în fază terminală, dar pentru că trendul impunea Vestul, au ales USA, GB în detrimentul Moscovei Roșii. A rămas însă nevoia de a linge, de a sta în genunchi în fața unui superior și asta s-a văzut în ultimii 27 de ani, zi de zi de zi.

Tendințele evolutive sociale din acești ani s-au caracterizat prin politici de stat greșite care au pauperizat populația, prin încurajarea activă a emigrării, prin distrugerea sistematică a justiției, a învățământului, a sistemului medical.

Iar în timp a început să se creeze mitul eroului Ceaușescu. Cel care a clădit o țară. (Se trece cu obstinație peste amănuntul că Regii României sunt cei care au adus Țara din Evul Mediu în Modernitate.) Cel care a clădit o economie. Se uită și faptul că acea minunată economie centralizată a cauzat niște pagube de mediu uriașe și faptul că toate erau sublime, dar în ultima parte se cam șoma.

Așa încât, inclusiv la sate, e regretat fiindcă dădea case și dădea de muncă.

Nu, n-o făcea el, că nu era omniprezent, omniscient și omnipotent. O făceau alții, stați liniștiți.

Aceleși sate pe care politica agresivă de urbanizare a Țării le-a distrus sistematic (ne facem că uităm că era eminamente agrară, dar ținem minte că se trăia bine înainte de colectivizare).

De ce a existat directiva de urbanizare? Fiindcă o populație urbană e mai ușor șantajabilă și mai ușor de transformat în client captiv decât o populație rurală. Populația urbană produce preponderent bunuri de la greu vandabile pe cont propriu la imposibil vandabile. Deci se bazează pe bani ca să CUMPERE mâncarea. Populația rurală e (mai corect spus era) mult mai greu de ținut client captiv. Fiindcă există agricultură de subzistență, fiindcă există o economie a familiei care o face relativ autonomă.

Faptul că văd zilnic câte o memă referitoare la imaginea lui Ceaușescu în calitate de erou popular mă face să vă întreb dacă ați recitit de curând Epopeea lui Ghilgameș. Care e numărat printre eroii civilizatori ai lumii deși a fost un tiran și un despot care a cam dispus de supuși după propria lui plăcere și și-a plătit bine scribii. Oops, același lucru l-am putea spune și despre Ceaușescu.

Toate această propagandă e menită să-l oculteze pe Ceaușescu cel real și să-l impună pe Ceaușescu mitologic. Eroul civilizator al României moderne, dătătorul de locuri de muncă și case. Mit, pâine și circ.

Alegeți: comunism sau fibră națională. Cele două sunt incompatibile.

 

 

 

 

 

Acea zi din an

Azi a venit rândul acelei zile din an, cea în care fac sosul meu special de ardei iuţi.

(3 ardei capia, 1/2 kg ardei iuţi din aceia care deşi sunt mai cărnoşi, sunt şi deosebit de iuţi şi o mână de ciuşcă. Se coc ardeii, se curăţă, se mixează iar sosul se pune la congelator.)

Acea zi din an în care realizez cât de valabilă e zicala că omul îşi sapă cu dinţii groapa şi cât de costisitor e să fii în robia limbii şi a stomacului.