De ce nu pot să susțin Coaliția pentru Familie

Later edit: Prefață: ACEST TEXT, CA NICIUN TEXT PE CARE L-AM SCRIS VREODATĂ NU REPREZINTĂ VREO ÎNCERCARE DE PROMOVARE A CĂII PE CARE EU MI-AM ALES-O ÎN VIAȚĂ CA FIIND CALEA CORECTĂ PENTRU ALȚI OAMENI DECÂT PENTRU MINE. Dar am să militez până la ultima suflare pentru dreptul fiecăruia de a încerca și a decide ce i se potrivește și pentru obligația de a gândi pe cont propriu.

 

Răspunsul primar e fiindcă nu-s ipocrită și nu pot susține ceva în ce nu cred.

Nu pot să susțin un demers care are ca scop explicit încălcarea drepturilor civile ale unor alți oameni și care își permit să creadă că (îmi) pot spune, ”there is no way, but my way”.

Nu pot să susțin un demers al unor oameni care se simt îndreptățiți să decidă ce înseamnă familia, relațiile familiale dar care nu fac nimic pentru apărarea reală a drepturilor copiilor – pentru care se presupune că există structurile familiale.

Întrebarea următoare ar fi, logic, de ce nu mai cred în familia tradițională.

Fiindcă îmi ajung amintirile despre cum nu aveai voie să vorbești nici acasă despre ce-ți doreai, fiindcă Securitatea veghea. Nu mai vreau să vegheze nimeni ca eu să fiu fericită sau mă ia mama dracului.

Fiindcă îmi apăr dreptul de a fi altfel. Mi-am irosit 20 de ani din viață încercând să fiu ce-și doreau alții și să fiu o fiică normală, o femeie normală, o soție normală.

Ghinion, nu sunt. Îmi aduc aminte că nu mi-am dorit copii atunci când eram copil și adolescentă. În perioada adultă am avut vreo 2 episoade în care mi-am dorit cu adevărat copii, se pare însă că n-am putut niciodată face copii. Și m-am săturat să fiu întrebată de ce, fiindcă membrii familiilor tradiționale cred că au dreptul și să-mi ceară socoteală  asupra faptelor din viața mea, dar și de disprețul soțiilor tradiționale care văd în lipsa urmașilor proprii, un stigmat social. Sau faptul că automat se presupune că am făcut atâtea avorturi încât asta fie cauza pentru care-s stearpă. Deși unele dintre ele au folosit exact această metodă pentru programarea familială și au beneficiat din plin de alte metode contraceptive, pe care actuala Coaliție le-ar vrea interzise, fiindcă trebuie să ne înmulțim ca nisipul mării, că vrem sau că nu vrem.

Aceleași soții tradiționale care mă văd ca pe o permanentă amenințare fiindcă-s singură. Deoarece dragii lor soți tradiționali în loc să urmeze principiile din Scriptură și să își păzească familiile tradiționale, merg pe calea tradițională a ieșitului la vânătoare cu bomba atomică, doar doar o pica vreo fustă.

Da, ăsta e alt motiv pentru care nu mai cred în familia tradițională. Fiindcă n-aș băga mâna în foc pentru niciunii dintre oamenii căsătoriți de vârstă apropiată mie pe care-i cunosc că nu și-au înșelat jumătățile. Dar care fac monstruoase crize de gelozie, perpetuând mitul fidelității conjugale. (Fiindcă simt organic că m-aș hazarda să bag vreun degețel în foc pentru oricine dintre ceilalți fără să vină Aerin cea Dreaptă să-mi ofere o rezervă pe viață de kenet. Nu vă bateți capul, e o referire la o carte fantasy obscură.)

Și-mi aduc aminte de câțiva vajnici bărbați anonimi ai neamului care acum susțin familia tradițională dar care în decursul anilor s-au simțit foarte liberi să-mi propună legături mutual avantajoase și fără obligații. Și-mi aduc aminte de alți vajnici oameni, de data asta cu vizibilitate publică, actualmente susținători ai aceleiași Coaliții care de-a lungul anilor n-au fost deasupra oricăror bârfe cu natură sexuală.

Însă cel mai important motiv pentru care nu pot să susțin Coaliția e ipocrizia acestor oameni.

Care ies în stradă pentru niște oameni din Norvegia care au încălcat legile acelei țări, dar care nu văd în jur niciun motiv pentru care să iasă în stradă pentru apărarea drepturilor copiilor acestei țări. Nu contează etnia acelor copii, nu contează circumstanțele nașterii lor. Care trec pe lângă copii care cerșesc și în cel mai bun caz le dau un leu pentru a se simți filantropi. Însă care nu fac nimic pentru a proteja acești copii.

Care presează legislativul să treacă în Constituție că e obligatoriu ca familia să fie formată dintre un bărbat și o femeie, dar care nu văd nimic rău în a privi pe net exact ce blamează.

Care se simt îndreptățiți să decidă ce trebuie să facă alții și să îi pedepsească pe cei care pur și simplu nu-s așa.

Da, știu că am nenumărate păcate. Dar nu-s ipocrită.

Așa că nu pot susține o Coaliție care mi se pare inutilă și cu un discurs de Inchiziție.

PS: fiindcă știu că mi se va imputa acest lucru. Au existat în lume societăți mult mai relaxate din punct de vedere sexual. Mai ales prin zonele tropicale. Acolo nu era nicio tragedie ca un cuplu de oameni de același sex să crească copii proprii sau adoptați. Copii ăia nu erau nici marginalizați de societate, nici nu deveneau automat homosexuali și nici nu erau traumatizați. De aici eu deduc că nu să vadă doi părinți de același sex va traumatiza un copil nici în 2020 ci presiunea socială din afara familiei îi va traumatiza. Deci tot ipocrizia e vinovată pentru tragediile de acest gen.

Politica, chirurgul și feminista

 

Mă tem că recentele afirmații ale domnișoarei Stăniloiu referitoare la domnul profesor doctor Ion Dănăilă vin doar dintr-o dorință de a se afirma și de a-și crește vizibilitatea publică. Nu de alta, dar afirmațiile misogine din agora online sau reală sunt fără număr, însă n-am văzut-o a se da de ceasul morții pentru a corecta acest status quo.

Dar afirmația bunului profesor referitoare la capacitățile reduse ale femeilor de a deveni bune (neuro)chirurgi nu a mai lăsat-o brusc să doarmă.

Și nu mă pot întreba dacă pierderea aceasta bruscă a somnului și sau calității sale nu are a face cu brusca ridicare în vizorul public de la statutul banal de super-chirurg care merge cu metroul și care-și cară singur plăsuța de la minimarketul de la parter la statutul de catTINdat liberal.

Să analizăm puțin afirmația: “Chirurgii, vă spun din experienţa mea, cei înalţi şi solizi nu sunt buni chirurgi. Sunt mediocri. Apoi femeile nu sunt bune de chirurgic. Vă spun foarte precis. În marea chirurgie, nu. Pentru oftalmologie, ORL, pentru asta, da. Dar ca chirurgi adevăraţi… N-au talent.Se spune că un mare chirurg trebuie să aibă inimă de leu, ochi de vultur şi mâini de femeie. Dar femeilor le lipseşte ceva. Eu făcând şi psihologie, mi-am dat seama că femeile, în general, au treabă acasă, se ocupă cu alte lucruri, de familie. Gândul le este în altă parte. Eu când am operaţii noaptea, repet chiar dacă am făcut operaţia aia de 100 de ori: tai aşa, fac aşa, mă duc aşa. Dar doamnele au alte preocupări. Într-adevăr, şi alea sunt foarte importante. Dar, dacă aveţi de operat, bărbaţii sunt mai buni, să ştiţi. Acum sunt şi bărbaţi proşti, ca în orice meserie.”  .

Să ne înțelegem. Sunt feministă convinsă. Și da, afirmațiile de mai sus sunt sexiste cât încape, fără însă a fi misogine. Sunt mai degrabă genul de argumente circulare și profeții care se împlinesc prin sine însăși.

Mă pot da eu cu curul de pământ cât doresc, îi pot oferi un loc alături și domnișoarei Stăniloiu – ca să nu se simtă cumva discriminată, dar realitatea e, după ce tragem linie și adunăm, creierul feminin și cel masculin au programări diferite, fiindcă rolurile inerente definite de Dumnezeu și natură sunt diferite. Nu contează cât vom milita pentru egalizare, nu contează că pregătim și educăm pentru egalizare, e ca și cum aș vrea să egalizez o pasăre cu un pește. Da, în natură sau în tigaie pot fi amândouă minunate. Dar nu vor avea același ambient și nici același gust. E una dintre acele diferențe care nu doar că nu e bine să dispară ci e indicat să fie savurate și sărbătorite.

Da, omul nu are pregătire de politician și nu știe să apuce rahatul de partea curată. Da, omul e ”vinovat” fiindcă nu a formulat această diferență într-un mod care să flateze orgoliul unor feministe care-și bazează faima prin asocierea cu nume sonore în loc să și-l facă pe cont propriu.

Dar hai să ne uităm la cifrele cam de peste tot. Realitatea crudă e că în marea chirurgie nu prea sunt femei. Fie din cauza abilităților lipsă, fie fiindcă educația e de așa natură încât să nu le permită celor câteva care chiar ar avea aceste capacități să ajungă, motivul e irelevant. Oricum ai da-o, realitatea este cea descrisă de domnul profesor doctor Dănăilă.

Mă întreb dacă să zicem Moroșanu ar afirma ceva de genul: ”în lumea marilor lupte în cușcă nu sunt femei fiindcă nu au capacitatea de a se antrena la fel de brutal ca bărbații, fiindcă nu au sistemul endocrin necesar pentru a susține un sistem muscular și osos și o stare de agresivitate necesare pentru a intra în ring” ar fi taxat. Și să nu își facă nimeni vise. Sunt femei care l-ar putea face praf pe Moroșanu în ring fără prea mari probleme. Dar probabil sunt una la vreo 10 milioane de femei. Dacă. Însă pe cel puțin 1 milion jumătate dintre restul, Moroșanu le-ar putea trimite în maxim două minute la podea sau sub podea. Iar statistic importantă nu e acea unică adversară ci restul care nu l-ar putea înfrunta. Fiindcă sunt mai multe și fiindcă numerele vorbesc.

Da, admir faptul că domnișoara Stăniloiu își dorește să apere drepturile femeilor.

Dar hai să ne concentrăm pe acele drepturi care merită să fie apărate:

  • accesul la educație
  • dreptul de a primi salarii egale pentru muncă egală
  • dreptul de a alege ce să facă cu viața lor.

Sunt în țara asta mult prea multe femei care își iau ca modele de urmat asistentele tv, care mă ierte Dumnezeu, sunt departe de a presta o formă de activitate elegantă. Sunt femei frumoase care au ajuns acolo folosindu-și prea puțin abilitățile cognitive și prea mult abilitățile fizice.

Mi s-ar părea mai elegantă și mai eficientă o luptă pentru promovarea tv a unor femei cu destine de basm și inducerea ideii că dintre Elisabeta Rizea, Elisabeta Teodoroiu, Sarmiza Bilcescu, Elisa Leonida Zamfirescu, Smaranda Brăescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Anna de Noailes, Hortensia Papadat Bengescu, Celia Delavrancea sau Nadia Comăneci sunt modele de urmat.

Până atunci îmi rezerv dreptul de a fi extrem de sceptică referitoare la scopul demersului domnișoarei Stăniloiu și să nu pun complet de-o parte ideea că o face doar pentru a se promova prin asociere cu un nume faimos.

Însă mă bucur că trăiesc într-o societate în care nimeni nu-o pune pe rug sau n-o trimite la Canal pe cea care gândește altfel decât mine.

 

 

 

Sindromul România

Unul dintre cele mai perverse mecanisme ale minții umane, printre cele mai trădătoare este cel care în literatura de specialitate poartă numele de Sindromul Stockholm.

Este cazul în care victima devine apărătoarea agresorului pentru că psihologic devine dependentă de acesta.

 

Cred că încă nu e târziu să se definească Sindromul România și ca populația să înceapă să primească sprijin de specialitate pentru a depăși traumele.

Cu toții știm că România a fost vândută lui Stalin. Cu toții știm că lumina comunistă a fost adusă de la est brutal, cu tancurile. Cu toții știm că în perioada stalinistă au fost exterminați sistematic intelectualii, marii proprietari laolaltă cu micii proprietari, Biserica neamului, aceea care a știut să țină uniți acea mână de țărani de care s-au împiedicat imperii. Cu toții știm că politica de confiscare a pământului din proprietate privată a dus la drame teribile. Cu toții știm de martirii rezistenței anti comuniste – și nu, n-au fost doar legionari, au fost mulți țărani simpli care nu puteau concepe să fie dezrădăcinați din glia mumă. Dar între Elisabeta Rizea și o piZdipoancă siliconată, asistentă tv de coloratură, ghici despre ale cărei idealuri știe o fată de generală sau liceu? Cu care se identifică și pe care o ia model? Și mai ales de ce. Între Mircea Vulcănescu și Mircea Badea, care e mai cunoscut? Și mai ales pentru ce?

Toți cei care în ”89 aveam mai mult de 14 ani știm cât de înjurați erau comuniștii, comunismul, Ceaușescu și sinistra soție. Fiindcă ne aducem aminte că în farmacii bătea vântul, că stocurile spitalelor erau jalnice, că anul școlar era scurtat crunt de perioadele de practică agricolă, că în școli era frig, că acasă era frig și curentul era ”dat” cu țârâita, că armata se făcea în multe cazuri pe șantier sau pe câmp – iar în cazărmi umilințele erau maxime dacă nu aveai pile, că eram forțați să  stăm la cozi uriașe fără certitudinea că ”prindem” ceva, că dacă voiai să avansezi social era vital să ai o origine sănătoasă și carnet de Partid, că tinerii care voiau să se căsătorească la biserică o făceau cam pe barba lor, că dacă te vedea cineva făcându-ți cruce în fața bisericii, existau repercusiuni, că era interzis să gândești liber, să trăiești liber și să te miști liber.

N-am să aduc aminte decât superficial de politica natalității de atunci care a format mame reci, preocupate de a pune pe masă și nu de a ocroti și iubi, fiindcă între obligativitatea de a fi vajnice oame ale muncii, tovarășe de viață dedicate și mame eroine, de unde atâta energie?! – dar care a dat lumii atâția orfani și copii abandonați unei sorți mai rele decât moartea. N-am să aduc aminte că școala comunistă era una mecanicistă, preocupată de a forma o masă nu de a crea elite – totuși calitatea profesorilor era mai bună decât cea de azi.

Cu toate astea, de 27 de ani alegem comuniști și cripto comuniști, personaje mânjite și care put a comunism.

Iar copilul cel mai bolnav al comunismului a fost distrugerea patriotismului. Printre valorile omului nou pe care Moscova a vrut să-l moșească din trupul însângerat al Țării, patriotismul nu avea ce căuta. Patriotismul nu mai era dragostea de România ci loialitatea absolută față de Partid și obediența față de cel mai iubit Fiu. Da, același care cu un zâmbet paternalist pe buze ne privea de pe peretele sălii de clasă, de pe peretele locului de muncă.

Am avut în 90 și în 92 șansa de a alege normalitatea. Revenirea la valorile tradiționale. Revenirea la  acea stare de fapt de dinainte de Război.

Și am ratat-o în 90 în principal din vina unor marcanți politicieni liberali și țărăniști care au apărut la tv imediat după ce au fost asasinați Ceaușeștii și au declarat că vor avea grijă ca următorul Canal să fie construit de către comuniști. În calitate de prizonieri, nu de supraveghetori de prizonieri.

Uman, acum îi înțeleg. Toți făcuseră pușcărie politică grea. Tuturor li se furaseră 40 de ani de viață, cei mai frumoși ani din viață și simțeau nevoia să plătească cu aceeași monedă. Însă din punct de vedere politic a fost cea mai mare gafă. Fiindcă toți românii trăiseră cu teroarea pușcăriei politice și mulți fie fuseseră membri de conjunctură fie aveau rude care fuseseră membri (de conjunctură sau nu) ai Partidului. Simpla amenințare că vor experimenta la primă mână Gherla, Piteștiul, Sighetul, Chilia a atârnat covârșitor în votarea ”ultimului pe listă cu voia dumneavoastră”. Fiindcă alegerea lui a garantat că primeau amnistie pentru păcatul de a fi avut carnete roșii de partid.

Ce nu au înțeles e că acela a fost prima manifestare a Sindromului România.

Au fost aleși ”comuniști moderați”, teoretic neîmbibați până în ultima celulă cu obediență pro Moscova. A reieșit că toți aveau sindromul obedienței în fază terminală, dar pentru că trendul impunea Vestul, au ales USA, GB în detrimentul Moscovei Roșii. A rămas însă nevoia de a linge, de a sta în genunchi în fața unui superior și asta s-a văzut în ultimii 27 de ani, zi de zi de zi.

Tendințele evolutive sociale din acești ani s-au caracterizat prin politici de stat greșite care au pauperizat populația, prin încurajarea activă a emigrării, prin distrugerea sistematică a justiției, a învățământului, a sistemului medical.

Iar în timp a început să se creeze mitul eroului Ceaușescu. Cel care a clădit o țară. (Se trece cu obstinație peste amănuntul că Regii României sunt cei care au adus Țara din Evul Mediu în Modernitate.) Cel care a clădit o economie. Se uită și faptul că acea minunată economie centralizată a cauzat niște pagube de mediu uriașe și faptul că toate erau sublime, dar în ultima parte se cam șoma.

Așa încât, inclusiv la sate, e regretat fiindcă dădea case și dădea de muncă.

Nu, n-o făcea el, că nu era omniprezent, omniscient și omnipotent. O făceau alții, stați liniștiți.

Aceleși sate pe care politica agresivă de urbanizare a Țării le-a distrus sistematic (ne facem că uităm că era eminamente agrară, dar ținem minte că se trăia bine înainte de colectivizare).

De ce a existat directiva de urbanizare? Fiindcă o populație urbană e mai ușor șantajabilă și mai ușor de transformat în client captiv decât o populație rurală. Populația urbană produce preponderent bunuri de la greu vandabile pe cont propriu la imposibil vandabile. Deci se bazează pe bani ca să CUMPERE mâncarea. Populația rurală e (mai corect spus era) mult mai greu de ținut client captiv. Fiindcă există agricultură de subzistență, fiindcă există o economie a familiei care o face relativ autonomă.

Faptul că văd zilnic câte o memă referitoare la imaginea lui Ceaușescu în calitate de erou popular mă face să vă întreb dacă ați recitit de curând Epopeea lui Ghilgameș. Care e numărat printre eroii civilizatori ai lumii deși a fost un tiran și un despot care a cam dispus de supuși după propria lui plăcere și și-a plătit bine scribii. Oops, același lucru l-am putea spune și despre Ceaușescu.

Toate această propagandă e menită să-l oculteze pe Ceaușescu cel real și să-l impună pe Ceaușescu mitologic. Eroul civilizator al României moderne, dătătorul de locuri de muncă și case. Mit, pâine și circ.

Alegeți: comunism sau fibră națională. Cele două sunt incompatibile.

 

 

 

 

 

Acea zi din an

Azi a venit rândul acelei zile din an, cea în care fac sosul meu special de ardei iuţi.

(3 ardei capia, 1/2 kg ardei iuţi din aceia care deşi sunt mai cărnoşi, sunt şi deosebit de iuţi şi o mână de ciuşcă. Se coc ardeii, se curăţă, se mixează iar sosul se pune la congelator.)

Acea zi din an în care realizez cât de valabilă e zicala că omul îşi sapă cu dinţii groapa şi cât de costisitor e să fii în robia limbii şi a stomacului.

Permis de parenting: Te bat fiindcă te iubesc

Una dintre cele mai hidoase inepţii pe care am auzit-o vreodată e asta din titlu.

Şi o alta care-mi place la nebunie e cea în care datorită minciunilor copilului, părintele e dezamăgit, îşi pierde încrederea şi încă două tone de rahat în stare pură, concentrată şi cristalizată într-un sistem superior. Diamantele rahaturilor psihologice!

Da, ştiu, n-am copii, deci n-o să vă povestesc despre cum cred eu că ar trebui să fie crescuţi copii. Dar am încă o memorie bună şi îmi aduc aminte cum era pe când eram copil.
Iar ăsta e punctul de vedere al copilului.

Da, am minţit pe când eram copil. Da, mi-am  minţit părinţii (şi adevărul fie spus, încă mai cosmetizez adevărurile şi acum când vine vorba despre ai mei.)

Plecând de la această afirmaţie pe care o fac cu onestitate, următorul pas logic a fost să-mi amintesc de ce am făcut-o.

Păi, cu riscul de a zgudui câteva bibelouri şi pune pe grătar câteva vaci sacre, am făcut-o din aceleaşi motive pentru care am dobândit toate deprinderile negative: am făcut-o sperând că voi obţine ceva bun: o trataţie, timp suplimentar de joacă/ citit, o recompensă nemeritată din punctul de vedere al autorităţilor superioare. În esenţă să-mi fie un pic mai bine. Şi din încă un motiv: fiindcă am observat că deşi adulţii vorbesc cu nesimţire despre faptul că nu trebuie să îi minţi cu niciun motiv, adevărurile se împart în două categorii:

  • adevăruri pe care îşi doresc să le audă
  • adevăruri pe care nu-şi doresc să le audă.

Prima categorie de adevăruri este menită să le confirme sistemul de valori: forţa inerentă la care au ajuns ca adulţi, valoarea, într-un cuvânt îi validează.

A doua categorie le cam ştirbeşte această validare. Şi fix aşa cum ne învaţă taica Newton, în Primul Principiu al Mecanicii, acţiunea are o reacţiune. Însă nefiind vorba despre mase fără creier, reacţiunea aia poate fi (din punctul de vedere al celui care acţionează) al dracului de disproporţionată. (Desigur, cel care reacţionează poate să îmi povestească cinci minute după a Doua Venire că acţiunea reactivă e fix pe măsura acţiunii iniţiale, că s-a acţionat în modul ăla fix pentru acel moment din timp şi spaţiu, dar am curajul să afirm că niciodată nu e aşa dacă ai mai mult de 4 ani. Când ai o reacţie de răspuns, iei în considerare o sumă de acţiuni similare care au avut loc în trecut şi răspunsul e pentru acea sumă, fiindcă aşa speri să poţi rescrie trecutul şi să dai reacţia corectă atunci când ai greşit fiindcă n-ai acţionat suficient de decisiv în faţa unui anume stimul.)

Şi am constatat că extrem de puţini adulţi pot face cu adevărat faţă momentului în care validarea aia e ciufulită. (Da, nu mă număr printre acei înţelepţi, dar am sânge în balls ca să recunosc asta.)

Aşa că, un lucru pe care l-am învăţat foarte rapid a fost că dacă vreau să evit neplăcerile, mai ales p-alea fizice, e să spun acele adevăruri din categoria unu şi să cosmetizez adevărurile din categoria doi ca să pară din categoria unu. Din nefericire, operaţiunea de tunare a adevărurilor din categoria doi e trecută nu la intervenţii estetice ci la minciuni şi jur că ce am învăţat din pedepsele fizice primite în urma minciunilor n-a fost să nu mai mint, ci să nu mai fiu prinsă cu minciuna.

De ce?

Fiindcă am constatat că şi adulţii mint.

Vă aduceţi aminte toate acele dăţi în care aţi acordat mai mult respect unui necunoscut de pe stradă decât copilului? Da, toate acele dăţi când aţi făcut propriile crize de tantrums fiindcă plozii nu se comportă fix cum aveţi scenariul ideal în minte? Unui străin îi permiteţi să scape cu mult mai multe decât copilului propriu. Cumva, această permisivitate mai mare acordată unui străin e legată şi de faptul că dacă vă apucaţi să-l pocniţi pe ăla care vă calcă pe nervii delicaţi, e al dracului de posibil să vă rupă mâna şi să vă bată cu ea până vă cereţi scuze, nu? Iar un copil nu are cum să facă asta, nu are decât cum să tacă, să înghită şi să încerce ca data viitoare să nu mai fie prins. Vă aduceţi aminte de toate dăţile când i-aţi spus copilului că ”n-am timp acum să te ascult/ să fac asta cu tine” dar atunci când a apărut un adult, aceluia i-aţi putut aloca timp? Bingo! În ochii unui copil e o minciună. Vă aduceţi aminte când i-aţi zis copilului că x trebşoară nu o să doară? Bingo, a durut şi încrederea noastră s-a zdruncinat. Vă aduceţi aminte de toate dăţile când aţi zis ”dacă eşti cuminte, mă mai gândesc dacă să-ţi iau y?”, deşi ştiaţi al dracului de bine că nu aveţi de gând cu niciun preţ să îi luaţi y-cul copilului? Ei, am noutăţi. E o minciună. Iar opilul deşi se străduieşte, află că e minţit. Şi data viitoare tot o să se străduiască, fiindcă speranţa e foarte greu de ucis, dar pe undeva ştie că e minţit.

Aşa că dragă părinte nu te mai minţi când spui că-ţi baţi copilul fiindcă îl iubeşti. Nu, îl baţi fiindcă te-a adus într-o situaţie care ţi-a declanşat o frică, frică pe care nu ştii/ poţi/ vrei să o înfrunţi şi e mai simplu să-i înroşeşti curul sau urechile copilului. Şi FRICA NU E IUBIRE. Sunt două stări complet incompatibile. Mai incompatibile decât existenţa unui fulg de nea într-un vulcan! Fiindcă e mai simplu să faci uz de putere decât de raţiune. Fiindcă e mai comod să-l baţi decât să îl întrebi cu ce l-ai dezamăgit de se comportă aşa.

Aşa că îmi asum riscul de a vă spune un adevăr din categoria a treia. Da, aia pe care nu vreţi să o auziţi cu niciun preţ!

Copii vă mint fiindcă voi i-aţi învăţat că a minţi e o cale facilă de a scăpa de nişte consecinţe nedorite. Voi aţi semănat vânt, deci nu vă mai văicăriţi că acum culegeţi mici ploi sau tornade.
Şi pentru numele lui Dumnezeu nu mai îndrăzniţi să vorbiţi despre faptul că v-au deziluzionat copii! Nu copii v-au pus iluziile în cap. Vi le-aţi pus cu mâna voastră şi acum vă daţi cu curul de pământ (de pomană) că realitatea e diferită de scenariul ideal pe care l-aţi scris cu atâta atenţie.

Şi da, încercaţi să staţi de vorbă cu copii şi întrebaţi-i ei ce-şi doresc cu adevărat. Cum şi-ar dori ei să fiţi. Abia după aia ar fi corect să le cereţi să fie cum vreţi voi.

De ce militez eu pentru permisul de părinte

Nu e prima oară când discut despre acest subiect, cu certitudine nu va fi ultima.

Episodul de azi, binecuvântata familie Boureanu. (no pun intended, they are already pun-ished for being who they are)

Cu riscul de a-mi ridica toţi cititorii-n cap, o susţin pe juna Boureanu. Nu-mi pasă dacă e ”următoarea curvă siliconată a României”, nu-mi pasă dacă fumează ţigările în stil de comisar sovietic, nu-mi pasă dacă a întins juma” din liceu sau dacă a postat fotografii compromiţătoare cu ea. O susţin.

Fiindcă nu e deloc uşor să porţi numele unui idiot care vrea să îi ofere postul de mamă vitregă uneia care e doar cu câţiva ani mai mare decât tine.

Fiindcă nu e uşor să creşti într-o familie evident disfuncţională, unde cam tot ce a putut învăţa sunt comportamente  păguboase.

Adolescenta are nevoie de acceptare familială, aşa că face scandal – aşa cum a văzut că face mama, postează poze la limita decenţei – aşa cum a văzut că face iubita tatălui.

Adolescenta are nevoie de acceptare, aşa că fumează fiindcă a văzut că e trendy şi fiindcă e o cale uşoară de acceptare a societăţii. Iar dacă aveţi vreun dubiu referitor la jungla în care s-au transformat liceele de fiţe ale României, mai uitaţi-vă o dată. Sunt pepiniere de comportamente de bullying şi mâncătorie. Orice în afară de temple ale învăţăturii.

Şi în loc de acceptare şi atenţie, primeşte palme. Ceva nu se leagă. Adulţii după ce o neglijează, o pedepsesc fix pentru că imită comportamentele pe care le-a văzut de la ei.

N-am să zic că ai mei m-au disciplinat cu furtunul de la maşina de spălat, dar n-am fost chiar străină de tehnicile de disciplinare care prevedeau tehnologii de încălzire a palmelor, urechilor sau fundului. Şi ştiţi ceva? Nu d-aia am ajuns ”mare”. Am ajuns adult fiindcă au trecut nemernicii de ani.  Ba chiar aş merge atât de departe încât să afirm că n-am învăţat din acele sesiuni de aplicare a iubirii dure decât că trebuie să mă străduiesc mai tare să fentez sistemul, nu că ceea ce făcusem era rău. Deci pierderi pe toată linia.

Deci aviz celor care cred că fac ceva bătând adolescenţii. N-o să rezolvaţi absolut nimic. Doar că peste nişte ani, când o să aveţi nevoie de un pahar de apă, e al dracului de posibil să muriţi de sete.
Nu o să vă disciplinaţi odraslele bătându-le până la leşin. Fiindcă tot ce o să înveţe e să vă urască temeinic. Şi să vă dispreţuiască fiindcă le cereţi să vă respecte necondiţionat când voi nu daţi doi bani pe ei.

Şi asta mă aduce la ultimul punct al diatribei – deraparea prin peisaj cu graţia cu care o elefantă gestantă la soroc dansează vals  a toa”şei Tatoiu. Care ”îşi ia mâna” de pe fată, fiindcă e obraznică. Ştiţi de ce are cel mai puţin nevoie un om care e dezorientat şi care nu are un loc sigur? Evident, să fie repudiat. Orice ar face, cât ar fi de auto-distructiv. Toate gesturile făcute de un om pornesc din nevoia elementară de a-i fi bine. Chiar dacă la final reiese că îşi face rău. Nu o să remediaţi nimic rău prin rău. Cine se amăgeşte că poate face aşa, o să aibă o surpriză urâtă.

Îmi pare rău pentru fată. Chiar îmi pare rău. Deşi aparent s-a născut cu linguriţa de argint în mână, de fapt a primit un set perdant de cărţi. Şi tot ce a reuşit să facă e să găsească una sau mai multe căi de a îndulci cu banii lui papa furtunile din suflet.

Şi o susţin că a avut tăria de a-l raporta la Poliţie pentru abuz împotriva copilului. În formă continuată chiar. Păcat că atât de târziu.

De la bikini la burkini, trupul femeii între bun social şi bun privat

 

Evident, cu întârziere, dar între îndatoririle profesionale şi cele caZnice, n-am mai avut timp pentru a analiza scandalul legat de interzicerea costumelor de baie tip burkini.

 

Am să încep de la opusul lor, costumul bikini.

 

Au trecut doar 70 de ani, de când inginerul Louis Réard a oferit lumii o nouă cutie a Pandorei spre a o deschide şi a se bucura de năpastele pe care le-a aruncat asupra unei lumi niţel prea pudibonde şi ipocrite până în măduva oaselor.

Numele acestui costum de baie e indisolubil legat de atolul Bikini unde în acel moment armata americană aruncase un focos nuclear. Forţa exploziei sociale a celor două microscopice bucăţi de cârpă depăşeşte cam orice în materie de explozibil făcut de mâna omului. Şi ca ”fapt amuzant”, singurul model dispus să poarte blestemăţia atât de şocantă a domnului inginer a fost o actriţă de filme porno a cărei reputaţie era atât de fisurată încât scandalul legat de apariţia în public îmbrăcată nu o mai putea zdruncina suplimentar.

Din binecuvântaţii ani de după Război până acum, istoria a fost destul de crudă cu sărmana piesă vestimentară aşa încât, deşi se născuse pricăjită şi subdezvoltată, nu a avut de ales decât să descrească prin toate punctele esenţiale posibile.

 

Aşa s-a născut o nouă revoluţie în relaţia dintre trupul femeii şi societate. Fiindcă treptat s-a creat o uriaşă presiune ca femeile să-şi expună trupul în bikini, ”oportunitate” pe care feministele din anii 60-70 au îmbrăţişat-o cu pasiune, văzând-o ca pe eliberarea trupului feminin de opresiunea patriarhală de până atunci. Şi cu această ocazie am schimbat opresiunea patriarhală de dreapta cu opresiunea patriarhală de stânga.

Fiindcă pentru a-ţi permite să porţi cele două bucăţi de cârpă numite pompos costum de baie, trebuie să arăţi într-un anume fel. Altminteri – îndrăzneşte să îţi expui burtica pe feisbuci şi să vezi ce val de susţinere (cu capul sub apă) vei primi.

De la obligativitatea medievală de a-şi ascunde corpul sub fuste până în pământ şi bluze cu mânecă lungă şi gât înalt, în vreo 50 de ani s-a trecut la obligativitatea de a etala un corp perfect, cât mai aproape de standardele anorexice ale fotomodelelor în vogă. Dacă acum 100 de ani femeile erau obligate să-şi ascundă corpul pentru a nu duce bărbaţii în ispită, acum sunt obligate să şi-l arate şi mai ales să arate într-un anume fel pentru a dobândi validarea socială atât de necesară integrării în haită.

Corpul femeii a încetat să fie proprietate mixtă, generală şi privată cum fusese până acum, a devenit proprietate socială, apărând necesitatea conformării cu un model încă mai periculos pentru stima de sine decât modelul anterior. Cel puţin, modelul anterior are meritul de a nu fi indus obsesiv decât ideea că femeie fiind eşti cetăţean de mâna a doua. Modelul actual perpetuează ideea că eşti cetăţean de mâna a doua, însă aduce obligativitatea conformării cu un anumit tipar considerat ideal, de unde nenumăratele nevroze feminine din societatea de azi.

 

La antipod, atât la propriu cât şi la figurat a apărut burkini. Un costum de baie compact care nu dezvăluie mai mult decât permit învăţăturile islamului luminat. Şi este un compromis între plăcerea de a face baie şi demonizarea trupului feminin păcătos, gata doar să ducă bărbaţii în ispită. Şi deşi nu prea văd cum o fiinţă umană purtătoare de burkini ar putea ascunde mai mult de un tampon intern (totuşi drăcia e mulată), datorită isteriei anti islamice apărută în urma valului de atentate lansate de nişte descreieraţi pentru care burkini sau bikini sunt tot un drac şi la fel de haram.

Circulă o serie de diatribe împotriva burkini, pe motiv că purtarea lui înjoseşte femeia şi îi conservă statutul de proprietate. Că femeia nu are de ales între a îl purta şi a purta bikini (de exemplu). Că e doar un instrument de opresiune.

 

Blânda, civilizata şi mai ales seculara Europă după ce a primit nediscriminatoriu pe toţi cei care au cerut azil, s-a întors nu împotriva celor care au legături cu islamul radical ci tocmai împotriva celor care i-ar fi putut fi cei mai buni aliaţi – promotorii islamului moderat. (Gest care e mai degrabă de natură să radicalizeze o bună parte dintre cei moderaţi, tocmai fiindcă statul intră cu bocancii murdari în zona libertăţilor religioase.)

Iar noua zonă de influenţă care se dezbate acum e acelaşi trup feminin.

Rău dacă îl expunem – ducem în ispită, rău dacă îl ascundem – potenţial radical terorist.

Rău dacă avem câteva kile-n plus – dă naşpa în poză şi se nervozează domnii că le stricăm zenul vizual, rău dacă nu avem destule – stau mărturie medicii.

Rău dacă avem sânii prea mici – glumele proaste masculine erodează stima de sine, rău dacă sunt prea mari – greutatea mare are impact şi asupra coloanei şi asupra esteticii.

Rău dacă avem celulită şi sau vergeturi – iar stricăm zenul vizual, rău dacă nu avem – ispitim bărbaţii care din punct de vedere religios nici n-ar prea trebui să se uite la noi, dacă nu există un act matrimonial în acest sens.

 

În esenţă, cât din trupul femeii e proprietate privată şi cât proprietate a societăţii în care trăieşte?