Mică dizertație despre ura îndreptată asupra altor etnii

(În onoarea celor doi frați de suflet ai mei, cu deosebire a lui Tal și a tatălui lui.)

 

De multă vreme știu că un procent inconfortabil de mare urăște evreii. Dacă-i întrebi de ce pe acești cetățeni, vor răspunde – dacă vor fi în stare măcar să răspundă coerent – în clișee. ”Euuuu, pe persoana mea fizică, urăsc evreii/ ovreii/ jidanii fiindcă ie răi și fiindcă ne distrug (cu varianta ”ne distruge”) nația. Și fiindcă vor să ne cumpere țara.”

 

Cu riscul de a le distruge din corola de minuni a lumii, biologia nu minte, noi ăștia care populăm acum Europa, avem în mare măsură genele unei populații care a plecat de prin Orientul Mijlociu acum câteva zeci de mii de ani. Deci, dacă ești în stare să bei și pe la 40 de ani lapte fără să te transformi într-un balon ghinion, ai markerii genetici ai acelor populații. Care populație printre alte rezultate notabile i-a produs și pe evrei.

Și la istorie, deși suntem învățați clișeul că suntem produsul uniunii dintre romani și daci, dacă te macină vreo curiozitate și cauți măcar pe sfântul Goagăl ce legiuni romane au fost aduse-n Dacia, o să bagi de seamă că una dintre ele a fost (tobe, șoc și groază), Legiunea a XIII. Iudaica. Și spre ghinionul haterilor, legiunile romane nu primeau numele zonelor în care se duceau la băi soldații sau măcar nevestele/ amantele comandanților ci numele zonei de obârșie a majorității componenților. Adică da, fix din Iudeea. Adică Israelul de azi.

(Și în atenția celor cu oarece preocupări ezoterice. Cică defăimarea strămoșilor și retezarea legăturilor cu ei duce la niște mici dezechilibre ale zenului, karmei și feng șuiului personal. Deci, tradus pe românește, să-ți înjuri o parte dintre furnizorii genelor care te fac cel care ești poate să-ți cauzeze diverse probleme de sănătate sau integrare socială.)

 

Și cum tot suntem la capitolul istorie, să rămânem încă un pic aici.

Cronicile egiptene vechi vorbesc mai puțin apreciativ despre talentele de finanțiști și neguțători ai evreilor. Dar acestea sunt fix caracteristicile care cică îi definesc azi. Ce s-a întâmplat? Păi s-au întâmplat vreo două chestii: întâi romanii (din care teoretic ne tragem) au decis că așa un neam de zurbagii nu e sănătos să fie lăsat pe pământul lui și trebuie pustiit – moment în care au creat prima mișcare de rezistență pe baze etnice și probabil cea mai puternică. După revoltele care au culminat cu Masada, cea mai mare parte a populației iudaice a fost luată în sclavie pentru a doua oară și  răspândită prin lumea cunoscută. Ca atare n-au mai putut deține niciun fel de bunuri. Iar apartenența religioasă a fost cheia rămânerii ca neam, în condițiile în care israelienii de azi nu mai vorbesc aceeași limbă pe care a vorbit-o și Iisus. (Care, ghinion, n-a fost nici dac, nici ungur, ci doar evreu.)

Momentul în care s-a trecut de la sclavagism la feudalism, îi prinde pe ebraici tot între niște pietre tari: momentul prigonirii romane aparent a făcut loc doar prigonirii creștine. Care din motive de frustrare continuă încă.

Și ce se întâmplă dacă iei unui popor posibilitatea de a deține terenuri, vite, carieră militară sau orice altceva? Îl forțezi – absolut daewinistic să exceleze în comerț și finanțe. Lucru care a fost simultan și salvarea și blestemul poporului israelian. Fiindcă erau bine veniți (pe la noi n-au venit fiindcă au simțit vreo nevoie atroce să ne viziteze, ci fiindcă au fost chemați de nobilii care apreciau câte un mic ajutor financiar prin punctele interesante.

 

Prost e că e mult mai simplu să urli că ovreiul ți-a luat tot, trecând sub tăcere amănuntul că tu te-ai dus să ceri bani cu împrumut.

Da, mare parte din finanțele mondiale e deținută de către israelieni. Dar din nefericire pentru iluziile unor hateri profesioniști, haterii profesioniști din istorie sunt cei care au generat condițiile socio-culturale care au condus la această realitate. Și da, cu bani poți cumpăra.

Lucruri, persoane, politicieni.

Însă cu tot respectul, domnilor și doamnelor care vă plângeți că România nu mai este a românilor fiindcă a fost vândută pe bucățele, nimic nu poate fi cumpărat dacă nu există și un om dispus să vândă.

Și nu cel care cumpără e vinovat ci cel care vinde și se vinde. Iar vânzarea a fost făcută de către toți politrucii deveniți în ”90 politicieni. Cu complicitatea tuturor celor care i-am lăsat și nu am taxat ieșind în stradă sau la vot. Fiindcă degeaba mi-ar aduce toți politicienii actuali câte un pedigree impecabil din care să reiasă nu doar că-s spiță semi-pură de daci și cu excepția punctuală a ocupației romane, de la Nașterea Domnului încoace nu și-a mai băgat nimeni pula-n neamul lor, ba chiar descendenți direcți din Decebalus per Scorilo însuși, dacă s-au vândut, nu-s cu nimic mai buni decât ultimul dintre pârnăiași. Ba chiar aș zice că-s mai josnici, deoarece majoritatea pușcăriașilor onești sunt acolo din cauza lipsei opțiunilor aduse de școală și educație. Și har Domnului, nu se cheamă că ești politician român dacă n-ai un hectar de diplome. Politicianul român fără diplome e ca nunta fără lăutari, slana fără ceapă și câinele fără purici. O imposibilitate.

Deci oamenii ăștia au știut permanent ce fac și au ales să meargă pentru interesul lor împotriva interesului național.

 

Da, e ușor de zis că ”de la Nistru pân la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a”. O recităm mecanic de vreo sută de ani. Dar e poezia emblemă a unui neam care refuză să își făurească soarta și acceptă în genunchi ce i se înâmplă. Și dacă vă uitați la cele 5 minute de istorie ale profesorului Cioroianu, o să afli cu stupoare că mercenarii vlahi și moldavi au fost parte în multe războaie și nu prea au stat să li se diKteze ce au dreptul să facă și ce nu.
Da, e mult mai greu să îți asumi ceea ce este și să cauți o cale de a rezolva problemele.

 

Și culmea, cel mai bun exemplu îl avem tot în hulita și detestata populație ebraică. Care a reușit să își făurească un destin frumușel din cenușa pogromurilor.

Ebraicii au cel mai mare număr de persoane laureate ale premiului Nobel. Au scris istoria lumii. L-au dat lumii pe Iisus.

Așa că atunci când vă mai tentează să înjurați evreii, părerea mea e că ar fi mai lucrativ să învățăm din exemplul lor și să rescriem și Miorița aia și Doina.

Un exemplar de blondă rasată

E o vomă (și atributul ăsta a primit nominalizarea nr. 10, primele 9 nefiind totuși potrivite pentru până în ora 12) de melodie la Romantic FM care-mi toacă mie nervii când mi-i lumea mai dragă.
M-am bucurat cân au renunțat să mai difuzeze porcăria aia manelistă cu nuș ce ochi verzi a lui Randi/ Morandi, ghinion, am făcut-o prea devreme.
Un june cu prune-n gură se bălăcește în propria mizerie în care s-a scufundat deoarece juna blondă cu care a petrecut o vară ș-o iarnă l-a abandonat. Și fiindcă junelui mascul îi șade bine disperat, puțind a depresie și a suferințele lui Werther, se declară la pământ și indispus să se ridice.
Nuș cum să-i povestesc – și să le povestesc și celor care empatizează cu el dar ca să o citez pe o doamnă ”pizda are prețul ei”. (Da, știu, și pula, dar despre asta vom vorbi în altă analiză pe text, când oi mai auzi-o pe Delia văicărindu-se că aia are și ea n-are. )
Când tu o alegi fiincă ”ți se pare un exemplar de blondă rasată/ superdotadă”, apăi tinere, pregătește-te să achiți prețul. O femeie care acceptă să fie percepută ca ”un exemplar”, e o femeie mercantilă. Și ori decartezi banul, ori îți faci un stoc serios de batiste pe care să le fluturi la gară. Sau cu care să-și ștergi mucii să nu se întindă până pe piept.
Dacă-ți alegi partenera doar după atribute la modă, practic nu formezi o relație ci negociezi cum o poți folosi pe post de accesoriu cu care să rupi gura competitorilor. Deci dama e îndreptățită să ceară dovezi materiale ale aprecierii tale. Vorbitul ca un puștan de 3 ani într-o criză de tantrum și vinilurile cu Janet Joplin nu sunt atât de impresionante încât să îi mențină atenția. Dacă vrei să ai o relație bling-bling, atunci pregătește-te să investești în strălucirea accesoriului feminin. C-altminteri singura audiență o să rămână băiatul care livrează pizza și care va da din cap îndatoritor și simpatetic până își încasează banii și bacșișul.

Vrei o relație? Atunci identifică ce-ți dorești într-una și caută pe cineva cu interese asemănătoare. Altmineri o să o ții dintr-o decepție în amor în altă decepție în amor și curând o să se sature oricine să  ”te numere” până când îți puți ție însuți atât de mult încât decizi să ieși din băltirea fals dureroasă în care te scalzi precum porcii în rahat.

În concluzie?
Trimite-ți textierii cretini la muncă cinstită sau în intersecție. Și dacă vrei să cânți, ia niște ore de canto. Sau măcar la un logoped decent.

Profesorul, cultura orală și cultura scrisă

Profesorul, cultura orală și cultura scrisă
 
România, admitem sau nu, e o reprezentantă de seamă a națiilor cu o cultură orală stabilită în milenii și o cultură scrisă care datează de mult prea puțină vreme.
Diferența fundamentală dintre cele două tipuri de culturi competitoare fiind că în cultura orală ai nevoie să ai o memorie beton și capacități de reproducere a textului, pe când cultura scrisă se bazează pe obiecte pentru propagare și pe oameni pentru a fi creată.
Cultura română scrisă începe să existe timid cu Ivireanul, care sfânt sau nu, mai român decât mulți români fiind, nu a aparținut genetic acestui spațiu.
Dar lupta de guerrilă dintre cultura scrisă și cea orală a continuat, a se vedea coloana sonoră a filmului ”Aferim”. Dascălul e cel care chinuiește, e grec – liftă străină care nu poate să facă bine exemplarului autentic autohton – și imaginea a rămas în memoria colectivă.
Acum, ca fost elev, pot spune că nici profesorii nu se omoară cu schimbarea acestei mentalități. Cu enormă durere spun că majoritatea profesorilor pe care îi cunosc recompensează reproducerea mecanică, aka recitarea, în detrimentul gânditului individual și a înțelegerii faptelor predate.
Așa că eu, în calitate de fost elev, vă împart în profesori recitatori și profesori conceptuali.
Și am să spun, că deși pentru majoritatea populației de părinți, profesorul recitator e idealul: îl face pe ăla micu” să poată debita niște vorbe mari la comandă, deci e apoteoza dresorului. Și pentru acei părinți care nu sunt obișnuiți să gândească ei înșiși, profesorul nu e un fuștei în scara viselor copilului ci un dresor de lei, recompensabil doar dacă odrasla e cuminte și capabilă la apăsarea de buton adecvată să turuie o bucată de materie.
Și cum, repet, am avut și eu parte de doza mea de profesori recitatori, n-am înțeles până pe la 39 de ani cât de dificil e să predai. Că în definitiv ce greutate e să repeți același lucru an de an și să pui an de an aceleași întrebări? Dacă ești orientat spre expunerea mecanică, greutatea nu e mare, tot ce trebuie să ai e o memorie beton și s-a rezolvat totul.
S-a terminat ora, s-a pus bifa și gata, norma e îndeplinită.
Astfel de profesori chiar nu au nevoie nici de vacanțe, nici de sporuri de stress nici de recunoaștere socială. Deoarece nu fac eforturi. Elevul e o șaibă și șaiba trebuie strânsă până se obține efectul necesar. Stahanovist.
 
Și din nefericire acești profesori eșuați în învățământ din frică pentru viața reală sunt colegi cu profesorii conceptuali.
Acei profesori care nu impun cum să gândești și ce să reproduci sunt catastrofali pentru profesorii care se străduiesc să te facă să înțelegi despre ce e vorba și să vezi importanța fiecărei cărămizi a materiei predate. (La dracu, după ce-am terminat liceul n-am mai vorbit de parameci și de euglene decât cu un singur om, dar discuția aia despre care o să vă rog să mă credeți că a fost fascinantă nu ar fi putut avea loc dacă nu știam ce înseamnă acele ființe monocelulare și care a fost contribuția lor evolutivă.)
Acest gen de profesor resimte din plin stressul ocupațional și norma de cca 4 ore pe zi e extenunantă deoarece are nevoie de timp pentru a formula de fiecare dată informația astfel încât să devină atractivă și pe înțelesul fiecărui auditoriu. Și da, munca acestui gen de profesori e imposibil de cuantificat, deoarece elevul lor nu e o șaibă ci un om în devenire.
Știu că timpul acestor profesori e limitat și că fiind ei înșiși oameni, nu semizei, e nevoie de un efort suplimentar de a-i face și pe părinți să gândească.
Dar acest gen de profesori ar merita să iasă la pensie mai devreme și mai ales să beneficieze și de salarii extraordinare și de pensii speciale. Fiindcă sunt tutorii unui neam, nu groparii tinereții indivizilor neamului.

Mărirea și decăderea ritualurilor de trecere

Mărirea și decăderea ritualurilor de trecere

 

Preț de câteva sute de milenii bune, de când rasa umană funcționează pe formatul cunoscut, ritualurile de trecere au avut o importanță crucială.

Alegerea grâului de neghină, a plevei de boabe, a celor aleși de cei perdanți, a celor buni de cei răi s-a bazat permanent pe ritualurile de trecere. Care indiferent de motivele care le-au generat, au sfârșit prin a avea măcar o conexiune religioasă dacă nu cumva au fost absorbite complet de religie: naștere, căsătorie, moarte, acestea au ajuns să fie exclusiv religioase, pragurile de vârstă de la sugar la copil, de la copil la adolescent și de la adolescent la adult responsabil au rămas la mijloc, laice și religioase simultan cu o fabuloasă încărcătură magică.

Însă ca toate cele, inclusiv ritualurile de trecere au început să se treacă. Urbanizarea populației, abandonarea ciclurilor naturale, laicizarea socială au făcut ca multe dintre aceste ritualuri să fie transformate sau chiar abandonate.

Așa că, evident, societatea urbană și laică a început să-și impună propriile ritualuri de trecere. Intrarea la liceu, treapta a doua de liceu pentru cine-și aduce aminte, bacalaureatul, intrarea la facultate, angajarea, schimbările de serviciu (preferabil avansări), pensia. Însă fiind vorba despre o societate laică, aceste noi ritualuri de trecere au fost lipsite din concepere de latura magico-religioasă care le-a caracterizat pe cele de dinaintea lor. De-o fi /fost bine sau rău, așa se întâmplă chiar sub ochii noștri. Și n-aș vrea să fac din această postare chiar o analiză antropologică exhaustivă.

Dintre cele de mai sus, azi vreau să vorbesc despre examenele școlare și universitare.

Majoritatea adulților de azi, cu deosebire profesorii se declară șocați și impresionați negativ până-n măduva oaselor de importanța scăzută pe care o alocă elevii acestor examene. Invariabil expozeul începe cu un  tremurat ”pe vremea mea”  și continuă cu o hiperbolă din care reiese cât de emoționat mergea povestititorul la examene, cu cât respect trata subiectul și cât de lax privește tineretul ”de azi” aceleași evenimente.

Nu contest. Și pe vremea mea era obligatoriu un cod vestimentar la examene. Și-l urmam. Cum memoria mea de lungă durată aparent e nițel mai bună și mai subiectivă decât  a majorității, țin să vă aduc aminte că la examene am eșuat lamentabil în a vedea componenta de gală a evenimentului. Vai mie, sacralitatea inerentă a momentelor m-a ocolit cu îndârjirea cu care ocolește dracul tămâia. Mai degrabă le-am văzut ca pe cazne și sincer, dacă n-ar fi fost mama care să mă îmbrace ”adecvat” aș fi mers cam cum mergeau străbunii la plug și coasă: cu haine comode și nu cu ce era mai bun prin șifonier.

N-am simțit nicio solemnitate a momentelor. Nu am reușit să confer acestor etape de trecere importanța capitală pe care ar fi trebuit să o aibă în viziunea altora.

Un examen, și? E parada modei? Cu ce e așa de specială ziua ca să pierd fie și 1 minut moțându-mă în detrimentul învățatului/ odihnitului? Retrospectiv privind, faptul că nu eram prima din familie care să ajungă prin focurile respectivelor examene a fost cel mai greu argument în defavoarea resimțirii momentului în vreun mod hiperbolizat. Așa, și? A fost și mama pe aici, a trecut și tata prin asta. Au supraviețuit. O să le supraviețuiesc și eu. Mare brânză.

 

Aparent copii de azi sunt mai practici sau cei de vârsta mea i-au pregătit să fie mai conectați la emoțiile lor interioare și să se manifeste ca atare. Sau lipsa emoțiilor conexe. Și poate, doar poate, cei mici au curajul să fie onești cu ei și cu restul societății. Examenele sunt un ritual eminamente laic de trecere. Mai mult, cam toți știu că profesorii nu îi pot lăsa repetenți pe capete – ca să nu-și piardă lefurile. Știu că pentru profesor examenele sunt doar o zi ca oricare alta. Fiindcă înșiși profesorii sunt cei care nu transmit că examenele sunt solemne. Pentru profesori ziua examenelor nu mai este acea zi în care se bucură de eforturile depuse un an întreg.

 

Doamnelor și domnilor profesori care vă plângeți de ținutele total relaxate și neprotocolare ale elevilor la examene, pot să vă întreb ce ați făcut pentru ca elevii să le resimtă ca fiind exact acele momente magice de trecere prin care să li se confirme statutul de aleși sau refuzul să aibă consecințe sociale accentuate?

Dacă nu știți, nu vreți, nu puteți, nu concepeți examenele ca pe o sărbătoare, atunci măcar încetați să vă plângeți că se dă bacu-n șort și șlapi.

 

 

Două parabole despre femei sărmane și copii lor

Circulă iar pe FB un filmuleț în care citim povestea unei femei sărmane cu un copil în brațe care aude o voce misterioasă venind dintr-o peșteră, o avertizează să nu uite ce e mai important și după o vreme că mai are doar câteva minute de stat acolo, în peșteră e o comoară, iar femeia mânată de lăcomie se încarcă pe cât poate cu aur, dar își uită copilul. Evident, comoara nemuncită e risipită grabnic și urmează o viață de remușcări și durere.

Urăsc cu pasiune școala de gândire care crede că doar din suferință se poate învăța!

Dragă anti-epicureanule,
1) Din nefericire în viață nu e nicio voce misterioasă care să emită nici promisiuni, nici avertismente
2) Ce femeie intră-n peșteri dubioase?
3) Dacă mama îl lasă pentru un pumn de aur, o să-i fie mai bine fără ea.

Parabola putea să spună că femeia sărmană a intrat în peșteră, și-a legat copilul în spate, a luat o poală de aur, ea și soțul ei au investit să-și cumpere o bucată de pământ, niște animale, o sfoară de vie, de care au avut grijă cu îndârjire, s-au bine chivernisit, și-au crescut cu drag și atenție copii, au avut grijă de educația lor, au făcut milostenii din timpul vieții și și-au învățat copii despre importanța de a trăi corect și a ajuta, au trăit o viață lungă, echilibrată și fericită iar înainte de a muri s-au dus să înapoieze cu dobândă ce au luat, astfel încât să mai fie și pentru alții.

Versiunea mea implică:
– ajutorul deux et machina față de nevoiaș
– atitudinea morală a femeii care ia cât are nevoie fără să-și pună viața în pericol, dar nici pe a copilului
– virtutea de a lua cât e necesar, nu mai mult
– fructificarea ajutorului primit
– relații de familie sănătoase
– munca grea și necesară pentru a ”înmulți talantul”
– educarea copiilor familiei
– returnarea virtuoasă către deux et machina a ajutorului inițial precum și ajutorarea în avans a altor oameni aflați în nevoie.
Per total, sper să fi menționat toate virtuțile creștine.

Are cineva curaj să facă un filmuleț cu varianta mea de poveste moralizatoare?
Sau măcar să o distribuie către alții.