Zoon Politikon

Am început acest blog cu dorinţa de a mă juca şi a experimenta cu sensul cuvintelor. Mi-am dorit să-mi pot demonstra că sunt capabilă să creez personaje cu o viaţă completă, care să trăiască, să respire, să mănânce, să se scarpine-n cur şi să facă sex sau dragoste, ba chiar şi să se fută la o adică.

Dar în momentul în care au urlat prea tare întrebările-n mine, am depus armele. Presupun că nu sunt capabilă să scriu chiar atât de bine şi în vechea tradiţie a şcolii vechi de SF şi Fantasy o să am o serie de personaje caste şi pure. Dacă a mers pentru tăticii genului, de ce să nu meargă şi pentru mine?! Sau poate că o să reuşesc să trec peste pudibonderia care mi-a fost indusă şi o să mi-i fac oameni mari pe toţi omuleţii care zburdă în imaginaţia mea.

Din momentul în care am lansat prima postare care nu a avut nimic de-a face cu erotismul, blogul meu a început să trăiască pe cont propriu şi l-am folosit ca să mă confrunt mai simplu cu demonii mei personali. Şi spre stupoarea mea constat că mă transform pe zi ce trece într-un zoon politikon, chiar dacă mi-am impus timp de 20 ani să îmi văd de mine şi de viaţa mea. Am ajuns în punctul în care nu mai am ce să-i dau României decât pumnii mei şi urletul meu. Fiindcă România mea nu face nimic constructiv pentru mine ci e programată să mă distrugă.

Refuz să fiu călcată în picioare şi refuz să mai tac.

Sunt perfect conştientă că nu sunt un A list blogger şi fiindcă nu am idee de modalităţi de auto-promovare am şanse minime să devin unul. Dar dacă prin intermediul lui voi schimba viaţa unui singur om, fie acela chiar şi eu, înseamnă că indiferent de motive, rezultatele sunt bune. În definitiv, câteva dintre cele mai epocale descoperiri în chimie au fost făcute absolut accidental şi vreo două din neglijenţă crasă.

În ciuda poziţiei umile pe care o am în Ze-list, îmi permit să scriu acest post către Preşedintele care s-a lăudat a fi al tuturor românilor, inclusiv al meu şi către unul dintre cei mai importanţi miniştri ai guvernului, dl Funeriu.

În atenţia dl-ui Preşedinte al tuturor românilor, dl Băsescu Traian

CC: În atenţia d-lui ministru al Educaţiei, dl Funeriu

Sunt o posibil niciodată ”mămicuţă”, căci nu ştiu dacă am de ce să aduc pe lume încă un copil în ţara care se zbate să mai trăiască încă o zi. Muncesc într-o firmă al cărei principal obiectiv de management e să nu moară şi să vă facă în ciudă supravieţuind.

Sunt fiica unei profesoare de limba română şi nepoata unei educatoare şi a unui învăţător de ţară. Acea educatoare de ţară care pe timp de război a luat locul la catedră soţului ei, care lupta în munţii Tatra şi care a avut coaie să-i spună în faţă Mareşalului Antonescu că pe foamete nu cu portocale şi ciocolată trebuia să vină la nişte elevi de la ţară. Că nu le folosesc la nimic. Dacă voia să facă o treabă bună, trebuia să le aducă recuzite, că acelea erau scumpe şi absenţa acelora ducea la abandonul şcolar, nu absenţa din dietă a ciocolatei. La mulţi kilometri depărtare, bunicul a mustăcit când a auzit crainicul de front şi a zis ”Asta sigur a fost Gabi a mea!”.

Am 37 de ani şi mă situez în pătura de mijloc a societăţii româneşti. Nu aveţi de ce să ştiţi nimic despre mine. Am aşteptat cuminte să termin şcoala, să mă fac om mare, să muncesc şi să produc ceva. Am ales activ să rămân în ţară după terminarea studiilor, fiind singura fiică şi nepoată a familiei mele. Am ales să rămân aici, să dau înapoi ceva ţării şi celor din care mă trag. Am rămas fiindcă am crescut cu dictonul unui nobil învăţător de ţară, fiu de ţăran mijlocaş: ”Cui las eu pământul, nevasta şi copilul”. Care pentru mine s-a tradus prin Dumnezeu, Patria şi Familia.  Mi-am plătit cu sfinţenie dările către stat. Nu am apărut la ştirile orei 5 la nicio televiziune. Nu am apărut în registrele Poliţiei pentru niciun delict. Nici măcar o amendă de circulaţie nu am încasat.

Toate cele de mai sus le consider realizări personale, chiar dacă nu puncte de mândrie. Mi se par o normalitate pe care fiecare ar trebui să şi-o asume fiecare şi în primul rând dumneavoastră, cei care ne conduceţi.

Dar în fiecare zi constat că politicienii se avântă într-o cursă dementă prin care luptă din răsputeri împotriva poporului care i-a ales pentru o nenorocită de găleată goală şi a altui nimic.

Constat că deşi am 37 de ani şi îmi doresc cu disperare să am un copil, va fi un act de un egoism înfiorător să îl aduc în lumea croită după chipul şi asemănarea dvs. Mama mă acuză zilnic de egoism că nu-i dăruiesc un nepot. Nu mă înţelege că dacă voi reuşi să-i ofer urmaşul dorit, din prima secundă în care îl voi alăpta îl voi îndemna să plece de aici cât mai departe. Voi face tot ceea ce voi putea să-l educ şi să-l învăţ carte, aşa cum am învăţat eu. Şi apoi, pe cât de bine pregătit se va putea, îl voi trimite unde va vedea cu ochii pentru a îşi clădi o viaţă şi o carieră într-o societate normală, nu într-o societate atacată de mucigaiuri. (Nu domnilor, nu mucegaiuri, mucigaiuri, ca odinioară)

Fiindcă eu am dreptul să spun ”fugiţi fraţilor cât se mai poate fugi!”, în calitatea mea de leica nimeni absolută. Dar în momentul în care preşedintele ţării mele mă îndeamnă să plec dacă mi-e mai bine dincolo, înseamnă că e trădare de ţară şi subminarea poporului român şi ştiu că asta ar trebui să se pedepsească cu împuşcarea.

Acest stat s-a dezvoltat monstruos, concurând ultimii borfaşi. Nici măcar nu-l pot compara cu Mafia sau cu un clan ţigănesc. Dacă-i zic unui ţigan să se pupe cu duşmanul clanului lui, va scoate şişul la mine. Căci spre deosebire de politicienii români care în urma unor revelaţii nocturne de sorginte semi-divină îşi descoperă apartenenţa la ideologia partidului concurent – aflat, desigur accidental la putere, interlopii au mai multă onoare. Prost înţeleasă şi prost aplicată, dar totuşi onoare. Mafia are grijă într-un fel sau altul de ai ”ei”. Dacă plătesc unui mafiot taxă de protecţie, nu va îndrăzni nimeni să mă agreseze. Statul român, indiferent câte taxe îi plătesc nu se oboseşte să-mi ofere minima protecţie garantată de un interlop.

Sunt sătulă să trăiesc într-un stat care acordă mai multe drepturi persoanelor care nu au cotizat câtuşi de puţin către bugetul de stat decât consideră că am eu dreptul după 17 ani de muncă. Sunt sătulă să aud că mama, după o viaţă în care a muncit pe brânci şi la catedră şi acasă, să-şi crească fiica e ”asistată social”. Sunt sătulă să aud cum bunica mea, din pensia de sub 500 lei ar trebui să huzurească.

Sunt sătulă de un ministru al educaţiei care mă îndoiesc amarnic că ar trece onorabil de probele de bac – nu cele generale, cele legate de profesia lui, plus obligatoriu cea de limbă română fiindcă e ministru nu femeie de serviciu la instituţia de mai sus. Mi se pare că este catastrofal, că ar trebui să poarte avertizare de Iritant, Otrăvitor şi Toxic.

Mi se pare inadmisibil ca un ministru al educaţiei să privească acest bacalaureat ca fiind un succes personal, în condiţiile în care promovabilitatea e de sub 50% pe ţară. Mi se pare inadmisibil ca la 1 minut după terminarea afişării în sistem electronic a rezultatelor acestea deplorabile să nu se prezinte cu demisia gata scrisă la primul ministru. Şi la fel de inadmisibil mi se pare ca primul ministru să nu-şi dea demisia la 1 minut de la aceeaşi afişare.

Da, elevii au o mare parte de vină că nu au învăţat pentru bac. Dar de la cine să înveţe? De la profesori pe care nu-i respectă? De la profesori pentru care catedra nu e o vocaţie ci o ascunzătoare călduţă în calea vânturilor aspre? De la profesori care au de ales între a-şi suplimenta veniturile salariale cu bani din meditaţii sau altfel vor muri de foame?

Da, părinţii au o mare parte de vină că nu s-au coalizat pentru demiterea profesorilor care deşi ştiu, pot şi au cu, ce nu vor, fiindcă salariile sunt prea mici şi pentru scoaterea printre furci a celor care habar n-au ce înseamnă să predai. A acelor profesori cărora eu, un inginer chimist le pot da clasă la materii care nu au de-a face cu meseria mea.

Dar vina vă aparţine în totalitate domnilor politicieni! Câtă vreme în loc să încurajaţi un învăţământ care bazat pe aceleaşi principii pe care le-a enunţat Spiru Haret la viaţa lui, ar trebui nu să vă daţi demisia de onoare ci să vă faceţi seppukku de onoare. E inadmisibil ca după 20 de ani de reformă continuă, să avem nu îmbunătăţire continuă ci regres continuu. E inadmisibil ca să rataţi cu precizie drăcească fiecare obiectiv propus şi pe urmă să îl prezentaţi ambalat în hârtie sclipitoare ca să pară că aveţi succesuri personale. Succesuri că acesta e trendul politic, eşecele fiind prea greu de admis către sine şi către naţiune.

Câtă vreme habar n-aveţi să vorbiţi corect limba română, înseamnă că nu aveţi ce căuta să reprezentaţi poporul român şi să luaţi decizii în numele nici măcar al papagalului meu!

Mi se pare inadmisibil ca Preşedintele să îşi dea cu părerea asupra unui subiect care nu îl priveşte şi să ajungă să fie numit ”neobrăzat neruşinat”. Mi se pare inadmisibil ca Preşedintele să nu cunoască atribuţiile care îi revin prin constituţie şi nu să joace şi să se joace cu nervii, sănătatea şi destinele tuturor românilor care nu au avut posibilitatea sau prevederea să emigreze.

În numele copilului meu nenăscut şi încă neconceput, vă cer să daţi dovadă de onoare în ceasul al 13-lea, să vă recunoaşteţi public vina şi să vă daţi cel puţin demisiile.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s