La Hanu Fulgerat – Arati

Hanului de la răscruce i se dusese de ceva vreme buhul în toată ţara. Negustori cinstiţi, mai puţin cinstiţi, hoţi de-a binelea şi haiduci laolaltă cu oşteni de-ai lui vodă se cinsteau unii pe alţii, toţi cu ochii la roaba cea nouă a lui kir Ianulea.

În fiecare seară de sfârşit de săptămână sau de praznicele cele mari, sau pur şi simplu când se adunau destui meseni cât să ceară vinul ş-un lăutar, iară lăutarii să facă să curgă mai mult vin se scobora în sala cea mare a hanului şi roaba. îmbrăcată în şalvari şi cu ilic, după moda cea turcească, cu sânii cât pepenii abia încinşi într-un material cum nu se mai văzuse în ţară şi cu şoldurile încinse cu lănţugul robiei. Dar lănţugul cela valora probabil cât şi hanul, că de fiecare za de oţel lucitor erau prinşi ba ţechini, ba ducaţi, ba aspri ba taleri din aur, ba nestemate demne de vistieria regală. Gurile rele ziceau că ar fi fost vorba de ceva necurat la mijloc, că niciunul dintre voinicii ce treceau pragul hanului nu era tentat să fure nici roaba nici cingătoarea.

Aşa că în serile cu dever la ceas de taină apăreau ţiganii lăutari cu cetera, ţambalul şi dobele, fetele care serveau la masă deveneau parcă mai frumoase, vinul o lecuţă mai apos – dar cine să bage de seamă? – şi roaba dansatoare. Numai ce punea piciorul pe platforma pe care dăduse kir Ianulea poruncă să se facă pentru dânsa că muzica lua foc şi la fel şi sângele bărbaţilor.

Cumva de când apăruse dânsa, lăutarii hanului învăţaseră să cânte nişte ritmuri noi, păgâne, atât de aprinse încât nici măcar kiramalele hanului nu se încumetau să le joace alăturea cu ea şi pe care nu şi pe care, mai apoi nu şi le mai aminteau să le cânte la horele din sat.

Aşa se întâmplase şi în seara de Armindeni. Lume multă adunată în curtea hanului, proprietari de oi, baci şi băciţe, ajutoare tocmite de unii şi de ceilalţi, femei şi bărbaţi. grătarele duduiau după datină, miel şi porc alăturea, mămăliga bulbucea în ceaune uriaşe. Şi aşa, de pe când mâncarea începea să alunece mai cu spor pe gâtlejuri se adunaseră şi ceteraşii. mai întâi cu dansurile locului, cât să se încălzească oamenii şi discuţiile. iar după ce soarele se aplecase bine spre apus, şi femeile îşi luaseră pruncii acasă să-i spele şi să-i culce, de rămăseseră numai voinicii căci podăriţele încă nu se sumeţiseră să-şi arate feţele sulemenite, apăruse şi roaba cea nouă.

Curând de la muzica pământului se ajunsese la muzica cea nouă. Cu ochii închişi, pe platforma de lemn de brad odalisca dansa răpită. Părea că nu mai ştie nici unde este nici cine este, roabă nu numai cu carnea, dar şi robită dansului ei. Se îmbrăcase ca de obicei cu o pereche de şalvari negri de mătase curată, care îi dezvăluiau mai mult decât îi ascundeau pulpele pline cu piele albă, aproape translucidă. În partea de sus alese însă o bluză roşie ca sângele, cu un decolteu aproape până la jumătatea sânilor, scurtă, de i se vedea tot mijlocelul cambrat, mulată peste carnea tare şi fierbinte. Cu toată lipsa de modestie a hainelor, faţa îi era acoperită cu un văl fin şi transparent, care mai mult îi sublinia ochii verzi – căprii, ca mierea de brad şi buzele roşii, pline, fremătânde. Cu fiecare pas şoldurile i se mişcau drăceşte, împrăştiind clinchetul monedelor de aur şi curcubeul de sclipiri ale nestematelor.

Mâinile îi fremătau, se frângeau, se ondulau, sugerând atingeri imposibile, şoldurile se încordau în faţa aerului, sprijinindu-l şi glisând pe el, ca în îmbrăţişarea unui bărbat. Vălurile se risipeau şi se adunau ca apele la vâltoare iar ochii bărbaţilor ardeau ca focurile mocnite spre bucuria kiraleiselor pentru care erau pradă sigură şi uşoară. Căci dacă roaba aprindea focuri în vintrele lor, niciunul dintre muşterii hanului fulgerat nu se putea lăuda că o şi posedase pe ispititoare. Căci nu era nu. Şi deşi aprindea uşor dorinţele, roaba nu era interesată să le şi potolească. Ba mai mult, cei câţiva care nesocotind ordinul direct al lui kir Ianulea încercaseră să o atragă cu pungi de galbeni sau cu şiraguri de mărgele aflaseră că ochii aceia mierii puteau să devină opaci şi duri ca oţelul şi zâmbetul de sub feregea putea să îngheţe şi cel mai aprins sânge şi cea mai înfierbântată pornire şi trebuiseră să-şi adune banii sau bijuteriile de pe podea. Un răspuns mai bun nu obţinuseră nici măcar cei care cumpăraseră de la hangiul cu mustaţă de palikar plăcerea dureroasă a unui dans particular. Roaba risipea senzualitate şi foc prin toţi porii, dar sângele ei rămânea veşnic rece. Bârfa de prin sat zicea că pielea îi era ca de gheaţă, încât mâna care o atingea rămânea amorţită minute bune.

În seara caldă de mai roaba dansa. Ca de obicei indiferentă la tot şi toţi în afară de muzică. Fără să ştie de ce, deschise ochii, numai ca să se găsească ţintuită de o pereche de ochi atât de negri că păreau că absorb toată lumina. Preţ de o fracţiune de secundă rămase nemişcată, ca o pasăre speriată. Prea puţin ca cineva din han să remarce cu adevărat. Oricine altcineva în afară de noul venit. Acesta îşi plecă uşor capul în semn de salut şi se aşeză mai bine pe laviţa acoperită de un covor miţos, alături de hangiu, cu o cană de lut, plină cu vin roşu în mână. Kir Ianulea părea răpit de discuţia cu vizitatorul său, indiferent la toate câte se întâmplau. Nici bărbatul nu părea să ia în joacă discuţia, deşi ochii lui să-i părăsească pe ai roabei.

Brusc, bărbatul ridică o mână plină de inele, făcând să sclipească pietrele în lumina lămpilor şi a lumânărilor de seu.

– Preabunul meu hangiu, iar cuvântul ieşi şuierat şerpeşte dintre dinţii năucitori de albi, ca de animal de pradă, preabunul meu hangiu, ştii ce s-ar bucura peste poate inima mea?

Imediat mâinile hangiului se ridicară împreunate, către frunte.

– Orice crăişorule, orice e sub acoperişul hanului meu, îţi stă la dispoziţie.

– Sufletul meu tânjeşte să privească această roabă, dansând numai pentru mine şi să mă servească la masă.

Hangiul îşi plecă capul a ascultare şi şuieră către roabă să vină către masa lor.

Femeia îşi plecă pleoapele peste ochi şi coborî cu pas uşor de pe platforma de lemn de brad. Atât de uşor încât tălpile-i desculţe păreau că nu ating lemnul sau podeaua hanului. Se apropie de masa cea mare, dar în loc să privească către stăpânul său, ochii ei nu îi părăseau pe cei ai străinului. Şi în loc să se plece la picioarele lui kir Ianulea, pe acesta îl salută dintâi. Îşi ridică palmele împreunate către buze, frunte, îşi atinse capul pieptului, în dreptul inimii, după obiceiul cel turcesc, după care se înclină atât de adânc în faţa lui, că nu doar mâna dreaptă atinse vârful ascuţit al condurilor de piele roşie ci şi fruntea înaltă.

– Binecuvântează chachera bhai.

Dar mâna străinului în loc să o ajute să se ridice se îndepărtă, cu un dispreţ prost ascuns şi îşi retrase şi piciorul, ca şi cum s-ar fi atins de ceva scârbavnic.

Roaba rămase frântă şi ruşinată, cu capul aproape atingând podeaua, înlemnită într-o poziţie imposibilă. Kir Ianulea îşi drese vocea stânjenit şi bătu din palme către feciorul cu vinul, făcându-i semn să mai îi toarne oaspetelui încă o carafă cu vin rubiniu din podgoriile Cotnariului. Inelele scânteiară iar, mâna acoperind gura cănii simple de lut ars.

– Preabunul meu, iar limba i se împiedică iar în cuvânt, scuipându-l afară cu greutate, ca şi cum s-ar fi opintit. Preabunul meu, fă-mi hatârul ca această nevrednică roabă să mă servească. Vreau să îmi umple cana şi să-mi servească cu mâna ei bunătăţile pe rogu-te, dă poruncă să îmi fie aduse de la cuhnie. Şi apoi să-mi danseze, că faima dansului ei s-a răspândit de-a lungul şi de-a latul Ţării.

Străinul îşi scoase unul dintre inele de pe mână şi scoase şi o punguţă din chimirul lat şi i le aruncă hangiului.

– Inima mea pofteşte să o vadă şi să se bucure de farmecele ei.

Ochii hangiului urmăreau fascinaţi mişcările mâinii oaspetelui, precum o pasăre unduirile şarpelui care se pregăteşte să o înhaţe. Lăcomia şi slugărnicia i se perindau pe chip într-o succesiune rapidă. Cu o mişcare îndelung exersată cuprinse atât inelul aruncat cât şi punguţa. Îşi puse inelul pe degetul mic, admirându-i sclipirea în lumina lumânărilor şi răsturnă monedele în palmă. O mică ploaie de monede de aur i se revărsă în palma întinsă, lăsându-l fără grai.

– Generozitatea ta e fără de margini crăişorule. Roaba e a ta pentru cât vei binevoi să stai sub acoperişul hanului meu.

Se ridică sprinten de la masă şi făcând temenele se îndepărtă cu pas vioi către bucătării, ca să dea poruncile cele cuvenite bucătarilor şi bucătăreselor.

– Hangiule, dacă nu e cu bănat, rogu-te-aş, lasă şi tapiseriile, ca să nu ne deranjeze toată prostimea.

– Chachera bhai…

– TACI! În genunchi şi taci! Nu ţi-am dat voie să vorbeşti.

Roaba căzu scurt în genunchi, atingând cu fruntea podeaua murdară de praf, abia respirând. Cu toate că nu putea să-l privească, simţea ochii bărbatului străin arzându-i pielea şi măsurându-i fiecare milimetru, preţăluind-o ca pe o marfă oarecare. Începu să se foiască, neobişnuită cu postura incomodă.

– NU ţi-am dat voie să te mişti!

Îngheţă iar. Din fericire, unul dintre băieţandrii de la han se strecură printre tapiserii, cu o tavă imensă în braţe. Îl auzi cum încremeneşte de mirare şi cum dă afară o răsuflare şuierată, de mirare, ca apoi să-şi reia pasul vioi. Auzi bufnitura uşoară a tăvii pe masa geluită şi mirosul îmbietor de friptură i se strecură în plămâni.

– Hrăneşte-mă! Poţi să torni şi vin în cană să mă poţi servi când ţi-oi cere.

Dădu să se ridice pentru a se apropia de laviţa pe care stătea bărbatul.

– Ţi-am dat permisiunea să te ridici în picioare, bhatjiji dragă? În genunchi să te apropii de mine. Ca un vierme fără de minte ce te afli.

Se apropie târându-se, fără să aibă curajul să îl înfrunte sau măcar să se uite în ochii lui, simţind pe limbă gustul metalic şi amar al umilinţei. Îşi simţea capul simultan prea uşor şi prea greu, învârtindu-se într-un carusel dement, simţea toate denivelările podelei sub genunchi, nisipul şi aşchiile înfigându-i-se în pielea delicată. Şi mai presus de toate, simţea arsura privirii aceleia inumane, plină de dispreţ.

Tot evitându-i ochii pe cât putea, începu să-l hrănească, rupând cu mâna bucăţi din purcelul de lapte făcut la proţap. Dinţii albi ai străinului luceau ameninţător la fiecare îmbucătură pe care i-o ducea la buze, înfigându-i-se cu sete în carnea delicată a degetelor ori de câte ori putea, bucurându-se de fiecare durere pe care i-o provoca.

Purcelul se topi imediat, urmat de un clapon fiert în vin şi afumat, un bulgăre auriu şi gras de bulz, udate din belşug cu vin roşu, dens şi dulce. Când ajunse la zaharicalele turceşti, degetele îi erau la fel de roşii ca şi vinul, de la muşcături. Roaba lupta din răsputeri cu senzaţia nefirească de ameţeală, şi împotriva stării de greaţă care ameninţa să o copleşească.

Îi duse la buze un cubuleţ de rahat moale. Oaspetele îi prinse mâna ca într-o menghină în mâna lui, urmărind cum i se învineţeşte pielea delicată, lingându-i batjocoritor sângele din rănile provocate de muşcăturile lui.

– Încă nu e timpul de zaharicale, bhatiji. Se ridică pentru a-şi aranja mai bine hainele şi îşi cuprinse obscen vintrele cu palma. După ce mi-ai potolit foamea stomacului, e cazul să-mi potoleşti foamea cărnii. Ia să te văd dansând.

O mişcare cu mâna, şi toate cele de pe masă dispărură ca prin farmec.

– Dansul tău dulce e ceea ce vreau acum, bhatiji. Să te văd!

Să se ridice în picioare era aproape la fel de dureros ca şi să fi stat în genunchi atâta timp. Dar se supuse, mişcându-se încet, ca într-un coşmar. Începu să se unduiască, ascultătoare, căutând refugiul dansului. Dar chinul încă nu i se terminase. Bărbatul o prinse de cealaltă mână, învineţindu-i şi această încheietură, simetric, în timp ce cu un deget terminat cu o unghie atât de ascuţită încât părea a fi o gheară îi mângâie faţa încă acoperită de feregea.

Râse dispreţuitor, în timp ce mătasea sfârtecată cădea pe podea.

– Uită-te la tine, nepoată! Uită-te la tine cât de rău ai ajuns! Stai şi-mi asculţi ordinele ca o roabă oarecare! Nu ştiam că vintrele fratelui meu au slăbit într-atât încât să zămislească aşa o nevolnică!

– Uită-te la tine numai! Şi uită-te unde te-am găsit! Îmi faci silă, nepoţico! Neisprăvitul de hangiu se laudă cu ce roabă a cumpărat de la un boier scăpătat. Ai ajuns într-un amărât de han, din fundul pământului, unde nu te ştie nimeni. Şi ce faci tu? Dansezi. Atât. Nu mă mai miră cât de uşor v-a învins prinţul Gautama. O nevolnică şi tu, un nevolnic desigur şi frate-meu. V-a moleşit traiul cel uşor.

– Uită-te la tine am zis! De data asta vorbele şuierate erau însoţite de o mişcare a mâinii. De pretutindeni o înconjurau imagini ale ei, îmbrăcată lasciv de sumar, dansând provocator pentru ochii bărbaţilor care treceau pragul Hanului Fulgerat.

– Priveşte-te cât eşti de neputincioasă Arati! De câtă vreme te-a alungat frate-meu? 200 de ani? 300? Şi încă nu te-ai eliberat?! Îmi provoci numai silă!

Arati deschise gura să se apere, ca să fie amuţită cu un dos de palmă care o aruncă la podea ca pe o jucărie stricată.

Bărbatul era iar în picioare, aplecat ameninţător deasupra ei.

– Dar pustnicul din Benares…

O lovitură de picior în burtă o făcu să se încovrige de durere.

– Pustnicul e un om. 200 de ani sunt mai mult decât suficienţi încât să îţi fi dat seama cum să îi anulezi magia. În loc de asta, kir Ianulea îmi flutură pe sub nas inima ta prinsă în fire de aur, fără măcar să ştie ce poartă pe mână. Iar cingătoarea ţesută de nebunul acela e încă la locul ei. Uită-te la tine! Ai strălucit în palatele lordului Mara, ca acum să te iroseşti într-un han prăfuit.

Îşi cuprinse iar, obscen şi ameninţător vintrele cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta o ridică de la podea, obligând-o să stea dreaptă. Cu aceeaşi mână dreaptă îi prinse dureros falca, forţând-o să se uite fix în ochii lui.

-Uită-te în jur. Unde e distrugerea? Unde e haosul? Unde îţi e foamea de nestăvilit? Bărbaţii vin şi se uită la tine şi pleacă. Din carnea şi sufletele câtora te-ai ospătat de când ai căzut pe pământ? Priveşte-i cum îi aţâţi, dar se irosesc între coapsele unor curve de doi bani, pe când ar trebui să-şi soarbă moartea dintre coapsele tale, nepoată!

– Dansezi pentru ei, dar care e folosul tău? Sufletele câtor bărbaţi ai dus în ispită? Sufletele câtor femei le-ai umplut de disperare? Pe câţi bărbaţi ai îndepărtat din braţele nevestelor? Şi câte neveste s-au sinucis fiindcă le-ai lipsit de dragostea bărbaţilor? Niciunul de mai multă vreme decât ţine minte gura lumii!

– Uită-te la tine! Virtutea diavolului se află în vigoarea lui. Unde îmi sunt nepoţii? Cu câţi te-ai împreunat ca să aduci pe lume urmaşul meu care să conducă lumea asta demnă de rahat? Cu niciunul! Nu eşti bună de nimic!

Cu o zvâcnitură a mâinii, o trimise iar la podea, însângerându-i buza!

– Dispreţ te cheamă şi doar de dispreţ eşti vrednică nepoată! Piei din ochii mei nenorocito! Eşti doar o ocară pentru casa fratelui meu şi pentru mine!

Anunțuri

Un răspuns la „La Hanu Fulgerat – Arati

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s