Thalassa, thalassa

Deşi ”semnele” mele sunt de aer – zodiacul european şi lemn – zodiacul chinezesc, mă simt şi m-am simţit mereu acvatică. Apa e elementul după care tânjeşte inima mea cel mai mult şi din caracteristicile ei a împrumutat sufletul meu.

La fel ca apa am refluxuri şi fluxuri, perioade în care mă întind spre tine şi perioade în care mă retrag în mine, în care mă întind spre stele şi ating luna cu mâna şi perioade în care mă compactez până la impenetrabil.

Am nevoie de spaţiu să te pot iubi şi am nevoie de spaţiu ca să pot rămâne eu.

”Iubita mea cu ochii verzi/

Eşti negrăit de dulce,/

Nemernico să nu mă pierzi/

În larg când vom ajunge.” – După noi potopul – Thomas Mann

 

Anunțuri

Îndrăgostită

 

Zilele astea m-am gândit îndelung la dragoste.

Am început ruminaţiile asupra subiectului auzind un cântec vechi al Corinei Chiriac, despre dragostea de liceu. O ”ea” îl ruga fierbinte pe el să nu declare în public dragostea lor şi îi cerea să o mai ascundă o zi.

N-am înţeles atunci când am auzit prima oară cântecul, iar acum încă mai puţin. De ce să ascund că sunt îndrăgostită? Cumva ar trebui să-mi fie ruşine de acţiunile mele? Sau de starea binecuvântată de fericire – îndrăgostire?

E împotriva firii mele să ţin secrete şi e împotriva firii mele să ascund ceea ce fac. Dacă nu e un lucru de spus/ făcut şi asumat în public, atunci prefer să mă abţin. Încerc să nu fac lucruri de care să îmi fie mai apoi ruşine şi pe care să trebuiască să le reneg.

Dacă te iubesc, o să o afirm în faţa părinţilor şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oricui doreşte să o ştie. Dacă te iubesc nu-mi va fi niciodată ruşine că te iubesc sau cu tine. Cui nu-i place, e invitat călduros to kiss my big hairy ass, nu de alta, dar s-a scumpit hârtia igienică. Şi la fel de călduros e invitat să-şi bage părerea în locuri unde în mod normal nu bate soarele. Fiindcă te iubesc pentru ceea ce eşti, nu pentru aprobarea opiniei publice!

 

De la Corina mi-a revenit în minte un citat biblic despre dragoste şi nu am putut să nu mă raportez la el.

”Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” – Epistola I către Corinteni a Apostolului Pavel.

 

Să trăieşti alături de un om care întoarce iubirii tale doar căutarea folosului personal, care te foloseşte, se mânie aiurea şi îţi face praf cu regularitate de ceasornic visele şi sufletul, este benefic?

Iisus spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Dar dacă acest aproape îţi pizmuieşte bucuriile, îţi ciobeşte realizările şi te forţează să te desparţi de tine însuţi/ însăţi, ce se întâmplă? Pe care iubire trebuie să o alegi? Cea faţă de tine sau cea faţă de aproape?

E dragoste sau masochism curat ce spune Apostolul?

 

De ce îmi pare că e scrisă pentru corintence şi nu pentru corinteni epistola asta?

 

Dacă nu sunt născută în Corint, îmi mai e adresată? Sau violez o corespondenţă privată?

 

La asta nu m-am gândit, partea a doua

Fiindcă data din călindar arăta că s-a trecut de jumătatea lui răpciune, având eu un moment de geniu, am zis că mă îmbrac duminică la CACIB cu o bluză fără mâneci, fiindcă pot iar.

Se pare însă că m-au ajuns oareşce blesteme (desigur, prostia mea neavând niciun cuvânt de zis la faza asta), încât m-am fript pe braţe ca un rac. Aşa că toată toamna o să defilez cu braţele ca Fineti în două culori: ciocolatie pe exteriorul braţelor şi albă la interior.

La asta nu m-am gândit!

 

Ca să citez din înţelepciunea unui puştan simpatic pe care îl ador, Test, Johnny Test de pe Cartoons.

 

Am fost azi la expoziţia chinologică din Bucureşti.

Ieri, după o matură chibzuinţă am ajuns la concluzia că cel mai adecvat e să mă costumez cu o bluziţă albă (cu mâneci de trubadur), o pereche de pantaloni roşii, să atragă norocul şi după o încă mai profundă tură de cujătare, o pereche de pantofi albi. Cu toc cui. Că îs iar la modă. Şi dau bine.

 

Tot procesul decizional de mai sus, recunosc, s-a bazat pe un episod din Johnny Test, în care puştiu-şi duce potaia la expoziţie. Care expoziţie se desfăşura indoors. Aşa că de ce să pun eu mâna să mă interesez la persoane competente în ce condiţii se va desfăşura concursul? Ştiu eu mai bine din desene animate.

 

Aşa că atunci când am ajuns în parc, tot ce am putut să şoptesc tragic a fost replica lui Johnny: ”La asta nu m-am gândit”.

 

Concursul s-a desfăşurat pe iarbă.

 

Să vă mai povestesc cum am intrat cu tocurile în pământ până spre glezne?

Lecţie de viaţă

Am fost duminică să iau aer în Grădina Botanică. La întoarcere, în autobuzul 104 s-au urcat la Unirea şi doi aurolaci, unul dintre ei ţigan. Jegos dar nu împuţit – wonder of wonders!, cu un simţ estetic ieşit din comun. Blugii stăteau cam ca pe gard pe el, răposatul fiind cu vreo 10 numere mai mare, dar tricoul pus pe spate aducea a catwalk. Şi graţia cu care se mişca ar fi fost mai potrivită pe un catwalk. Iar trăsăturile deşi abrutizate de viaţa dusă păstrau încă ceva, un je ne sais qua, un fel de aer intelectual şi visător. Poate a la tânărul Weber. Sau din Montparnasse-ul interbelic.

Trecând prin dreptul Mitropoliei am ridicat mâna să-mi fac cruce. A tresărit şi s-a ferit într-o mişcare fluidă, de apă, de luptător defensiv. Probabil instinctiv s-a aşteptat să-l lovesc. Cine ştie câţi pumni a primit doar fiindcă era la locul nepotrivit şi el omul potrivit să îi primească de şi-a format aşa reflexe de apărare.

Pe unul dintre locurile de vis a vis, o dulceaţă de păpuşică loooz era ocupată să pigulească fundiţele de pe ciorăpei, cu toate ameninţările mamei. Preţ de încă două staţii m-am întrebat ce s-ar fi putut alege de vecinul meu dacă în locul unei căţele care l-a fătat şi l-a abandonat ar fi avut o mamă în poala căreia să îşi culce capul, care să îl îmbrace şi care să-i ofere jucării, care să-l înveţe să deseneze bastonaşe şi liniuţe şi apoi litere. Nu colegi de canal care să sculpteze liniuţe în carnea lui şi cu siguranţă nu să tragă pe nas liniuţe.

La piaţă la Alba Iulia au început să se agite, încercând să desluşească semnele pentru piaţa Muncii. Le-am zis să coboare la o staţie după ce cobor eu.

– Sărut mâna doamnă, mulţumim.

Şi m-am gândit la câţi români de familie bună uită să mulţumească. Pentru orice.

Cârna-ţi cu s-o.ia

Bunul meu prieten Radu mai are putere să se nervozeze când citeşte pe site-uri de socializare ” „Înainte de a judeca viața mea sau caracterul meu … pune-te în locul meu, parcurge calea pe care am mers eu, trăieşte durerea mea, îndoielile mele, râsul meu…!!! Parcurge anii ce i-am parcurs eu și impiedică-te unde m-am împiedicat eu! și apoi ridică-te cum am facut-o eu…!!! Mă mai poți judeca??!! Fiecare are propria poveste!!!!”

Nu zic că nu e penibil s-o citeşti pe un site ”de buceală”, dar adevărul formulat în paragraful de mai sus rămâne. Şi uneori simţi nevoia să îl urli în gura mare. Zilele astea în particular, eu simt.

Câtă vreme n-ai mâncat cârna-ţi cu soia/ (s-o ia dracu) la masa mea cum am mâncat eu, de ce îmi spui că e o dietă sănătoasă şi c-ar trebui să o menţin, dacă eu îmi doresc altceva?

Vae victis

Am fost la Bruxelles. O propoziţie scurtă care cuprinde în sine o mare de emoţii. Să traversez pe lângă Viana, să văd pe marginea autostrăzii nume de oraşe pe care le-am învăţat în anii copilăriei citind cărţi cu muşchetari şi cu ostaşi care nu mai erau războinici, a fost pentru mine ca un pelerinaj cultural.

Iar partea veche a Bruxellului respiră acelaşi aer de acum 500 de ani şi încă sunt clădiri pe lângă care mon d”Artagnan ar fi putut păşi zornăind din pinteni. M-am rătăcit (vorba vine că am ştiut fiecare secundă cam pe unde suntem) alături de un prieten tare drag inimii mele pe o străduţă unde acum e un hotel. Acum câteva veacuri trebuie să fi fost o impunătoare reşedinţă nobiliară. Iar combinaţia între gardul  de epocă – da, c-acolo nu sunt liberi întreprinzători care să orienteze fierul vechi şi un 20 de metri de grădină îngrijită după principiile şi gusturile unor veacuri apuse i-a adus aminte de Cocoşatul lui Paul Feval.

Evident mi-am adus aminte şi eu de minunata carte şi de acea lume care a apus. Poate că va fi având minusurile ei, multe chiar, de la absenţa cur-papirului la credinţa fermă că apa dăunează şi intern şi extern grav sănătăţii. Dar dacă au dispărut aceste minusuri au dispărut şi caracteristicile care au făcut măreaţă acea epocă. Nobleţea, onoarea, cavalerismul. S-a aşternut praful peste Lagardere şi peste amintirea lui.

Mie mi-a rămas în minte o frază legată de prăbuşirea prinţului de Gonzague. Despre lăcomie, despre cum simţi că se strânge laţul şi funia se apropie de par, dar mai vrei încă un bănuţ de aur şi speri că încă o zi ţi-l va aduce şi că o zi e aproape nimic. Dar cum uiţi cât de puţin e necesar ca să pierzi tot şi să mori.

 

Azi mi s-a cerut iertare pentru greşeli vechi şi am primit jurăminte că se va schimba totul în bine. Acum o săptămână aş fi plutit pe nori de fericire şi aş fi crezut. Dar a trecut o săptămână şi m-am schimbat eu din temelii, deja plutesc pe alţi nori de fericire iar libertatea e atât de dulce încât constrângerile par fiere.

Întotdeauna scuzele sunt prea târziu şi prea puţin. Şi inutil.