La Hanu Fulgerat – Arati 03

Dracul sau Dumnezeu îi călăuziseră cuţitul în mâna grămăticului lui kir Ianulea, făcându-l să reuşească să reteze legăturile care o ţineau roabă de mult prea mulţi ani. Recunoscuse fără greş lucrătura lamei şi simbolurile de pe ea. Singurul lucru de pe lume capabil să-i redea libertatea, o lamă descântată de oţel din stele, lucrată cum probabil în toată ţara cea veche nu se mai găseau decât o mână de meşteri. Simţi cum i se adună în palmă fiecare dintre pietrele preţioase în care învăţatul îi închisese puterile, pentru prima oară libere din legăturile teribile. Le lăsă să reintre în trupul ei. Inspiră adânc, pe măsură ce trupul fragil care i se dăduse îşi recăpăta esenţa demult răpită.

Cu puterile proaspăt redobândite ar fi putut face cam orice. Să îl facă bucăţi pe imprudentul iubit, să radă hanul de pe faţa pământului, să se scalde în sângele tuturor care râvniseră la carnea ei sau să se întoarcă acasă. Dar ţara cea veche şi împărăţia tătâne-său i se păreau mult prea departe şi întorsul inutil. Îşi amintea bucuria şi răutatea surorilor pe când fusese dată în robie şi mai ales neîndurarea lor.

Brusc realiză că nici baia de sânge nici arderea de tot a hanului nu i-ar fi adus uitarea a ceea ce pierduse şi nici vindecarea rănilor. Întinse mâna spre grămătic, nehotărâtă dacă să-i smulgă inima din piept şi să o mănânce sau să-l mângâie. Îl privi iar. În sângele lui vuiau adânc patimile pe care le proiectase asupra lui. Dar în trupul fragil de muritor era destulă putere încât să reziste patimii cu care copleşise în alt loc şi alte timpuri prinţi şi învăţaţi sadhu. Îţi puse palma pe inima lui, curioasă şi flămândă. Era ca şi cum ar fi încercat să atingă un rug aprins. Mai gustase aiurea aceeaşi senzaţie atingând inimi ale unor naivi îndrăgostiţi. Dar niciodată ochii lor nu o văzuseră pe ea. Mereu purtase masca unor alte femei ca să-i poată pierde. Dar de data aceasta ochii nu căutau o fantasmă. Ochii lui o priveau chiar pe ea iar dragostea îi era dedicată ei.

Şi pentru prima dată în locul urii şi invidiei în ea vibră altceva. Toată căldura şi puterea rugului din inima lui se prăvăli ca un fulger prin braţul ei, reverberând la infinit în fiecare celulă şi pentru prima dată simţi cum îi bate inima ca unei muritoare. Iar atingerea se transformă în mângâiere în loc de crimă.

 

Se lipi de el ca iedera, căutând puterea în fragilitatea trupului de lut, dăruind pentru prima oară în loc să ia cu forţa. Îşi lipi buzele de ale lui în timp ce îl înlănţuia cu mâinile şi cu pulpele, primindu-l în ea savurând universuri născându-se şi murind printre sunete dezarticulate.

 

Se prăbuşi secerat peste ea, incapabil să spună unde se termină el şi unde începe ea, mirat aproape că nu îşi simte propria greutate strivindu-i sânii. Cu un efort aproape suprauman se lăsă să se scurgă între aşternuturi, greu ca plumbul dar mai uşor decât un fulg. O mică parte, încă trează mai reuşi să se mire că nu luase nimic foc în jur.

 

Cu un gest inconştient, vechi de când lumea, dar complet nou pentru ea, se cuibări la pieptul lui, cu ochii închişi, încercând să prelungească atingerea.

 

Mâna lui se ridică spre faţa ei, într-o mângâiere blândă, urmărindu-i conturul exotic al feţei şi apoi al buzelor. Genele ei lungi se zbătură uşor, deschizându-se lent. O cascadă de peridot şi malahit se revărsă dintre pleoapele moi, strălucind în noapte ca ochii de pisică. Preţ de o secundă i se păru atât de fragilă încât i se strânse inima. Un val de sânge îi urcă în obraji la amintirea de nespus a urâţeniei care încercase să îl ia prizonier.

– Iartă-mă te rog.

Nu o auzise niciodată vorbind şi probabil că nici nu înţelegea ce îi spusese. Dar violenţa fantasmelor se potrivea cu semnele de bici şi de fier înroşit de pe pielea ei delicată. Îşi plecă ruşinat ochii, incapabil să o privească în faţă. Bărbat fiind, i se părea că împarte vina de a fi la fel cu ceilalţi.

O simţi mai mult decât să o vadă cum ridică indiferentă din umeri.

– Pentru ce îţi ceri scuze? Pentru asta? Cu o mişcare fluidă a mâinii arătă urmele de pe trupul aproape perfect.

– Vorbeşti limba noastră?

Îi auzi râsul cristalin, aproape ca ciripitul unei mierle.

– Vorbesc limba ta şi mai multe limbi decât îţi închipui tu că există pe pământul ăsta. Asta nu contează. Dacă te deranjează o să le fac să dispară. Dar fiecare dintre ele m-a făcut ceea ce sunt. Şi fără de ele nu aş fi aici. Ridică nepăsătoare din umeri fluturându-şi mâna peste trupul ei gol.

O picătură strălucitoare de sânge era încă agăţată de unghia degetului mic al mâinii stângi. O privi îndelung în lumina lunii, admirându-i strălucirea ca apoi să o culeagă rapid cu vârful limbii.

Rămase nemişcată preţ de o secundă, ca izbită în creştetul capului.

– Tu! Cine eşti? Spune-mi tot!

Tonul nu era al unei roabe umile ci al unei regine, chiar dacă era goală, asudată şi fără de coroană. Toată blândeţea şi satisfacţia din ochi îi dispăruse, verdele lichid transformându-se într-un mieriu periculos. Se ridică în fund, fără să mai ţină seamă de goliciunea ei. Degetul arătător al mâinii drepte i se înfipse în pieptul ui, fără să realizeze, pe jumătate gata să îşi croiască drum spre inima lui cu forţa.

În acea unică picătură recunoscuse aroma care o pierduse. Sângele lui Grui şi sângele interzis, cel în faţa căruia nici măcar tatăl ei nu putuse face nimic. Ura cea veche o străbătu ca o flacără, retrăind într-o singură clipă umilinţele care îi fuseseră rânduite fiindcă jinduise să-şi astâmpere setea cu viaţa oşteanului.

Un nor întunecă luna, dar nu înainte ca lui Călin să i se pară că frumuseţea fără seamăn a roabei se transformă în urâţenie şi părul bogat i se ridică în jurul capului, ca un cuib de vipere furioase.

Se auzi murmurând adevărul, fără să se poată opri, ca şi cum se afla sub forţa unei vrăji.

– Sunt Călin oşteanul, fiul lui Nicolae ciobanul, fiul lui Ilarie ciobanul fiul lui Gheorghe ciobanul, fiul lui Ion neguţătorul, fiul lui Ilie răzeşul, fiul lui Neacşu diaconul, fiul lui Grui de-al doilea răzeşul. Mai departe de moşul Grui de-al doilea nu ştiu să-ţi zic. Iar eu sunt iscoadă aici la Hanu Fulgerat în slujba Măriei cea din neamul Drăculeştilor, cărora le-au slujit în veac toţi bunii şi străbunii mei.

 

Vântul de mai risipi norul ce astupase luna, iar părul roabei nu mai arăta ca o împletitură de şerpi iar hidoşenia era iar frumuseţe fără seamăn. Îi îndepărtă cu blândeţe mâna care încă îi apăsa nehotărâtă pe inimă şi o luă iar în braţe, cu tristeţe.

– Ştii că nu ar fi trebuit să-ţi spun toate astea. De ce m-ai întrebat?

Mâhnire, dragoste, compasiune, toate izvorau din el în mod egal, inundând-o, zguduind-o. Soarta, Dumnezeu sau Dracul însuşi i-l pusese în palmă pe urmaşul omului din cauza căruia fusese alungată cu ocară din casa tatălui ei. Stirpe pe care de câte ori jurase să o stingă de pe faţa pământului?! Şi totuşi nu se simţea în stare să se  scalde în sângele lui.

 

Îl sărută blând pe buze, strângându-l lângă ea pe prici. Încet încet, încordarea ucigaşă din trupul lui se risipi. Când îţi desprinse buzele de ale ei o privea iar cu mirare şi cu adoraţie.

– Ce m-ai întrebat? Eşti aşa de frumoasă că mă faci să îmi uit vorba.

Râse iar, liberă, decizia luată eliberând-o de greutăţile de plumb care îi striveau inima.

– Cum ziceţi voi? Cine a mai pomenit raţă înecată, copil cuminte, babă frumoasă şi grămătic fără cuvinte?

Degetele ei agile se mişcau prea rapid ca să le poată urmări cu ochii dar le simţea peste tot, gâdilându-l şi făcându-l să râdă, deşi i se părea că tocmai făcuse o greşeală fundamentală, că spusese ceva ce nu trebuia să spună cu preţul vieţii. Dar senzaţia se topea ca zăpada la soare sub atingerea ei şi la căldura râsului împărtăşit.

– Fugi că muştiriul cel nou al lui kir Ianulea a plecat şi acuş acuş o să te caute şi pe tine. Iar de te găseşte aici, ne omoară pe amândoi.

 

Se ridică sprinten când auzi de kir Ianulea. Ştia că roaba nu glumeşte, deşi râdea nepăsătoare. Înainte să ajungă la uşă, deja era îmbrăcat cuviincios, în afară de zgârieturile de pe spate nimic nu arăta ce se întâmplase în cămăruţa cea mică de la mansardă.

Se întoarse spre ea chiar când dădea să iasă afară.

– Cum îţi zice iubita? Căci nici măcar pe kir Ianulea nu l-am auzit spunându-ţi pe nume.

Gura roabei se deschise şi se închise iar

– A… Respiră adânc, ascultând muzica lăutarilor ce povesteau despre o fată croită după parcă după dorinţele inimii unui fecior. Zâmbi larg, eliberată de tot.

– Acum mă cheamă Tudoriţa. Tudoriţa hangiţa  de la Hanu Fulgerat.

Anunțuri

00

În Sâmbureni, Faberge amenajează pentru tine!

Deci orice pitzi respectabilă va avea de acum înainte nişte 00 en vogue pentru o omletă decentă. Sau pe care să stea

Pregătiri de meci

Chapeau!

Uite o gaşcă de tineri, perfect extrovertiţi, de o vitalitate superbă, care ştiu să se distreze. La ora 14 răsuna strada de cântece.

 

Îmbrăcaţi decent, numai râsete şi voie bună.

 

Aşa suporteri să tot fie!

La Hanu Fulgerat – Arati 02

Niciodată nu auzise vreun sunet venind din spatele uşii roabei celei noi. Nici murmurul vreunui cântec adus cu ea de pe meleagurile străine de unde fusese adusă, nici vreo şoaptă de dragoste. Ca şi cum dincolo de uşa din lemn de frasin nu ar fi trăit o femeie adevărată.

Acum se auzea ceva ce semăna suspect de mult cu suspine înăbuşite. Mai mult de curiozitate decât din orice alt motiv, apăsă pe clanţă, indiferent la ameninţările crunte proferate de hangiu. În definitiv kir Ianulea se cinstea chiar acum cu muştiriul cel nou şi cu kiramalele. Iar niciuna dintre servitoare nu se mai încumeta să vină la mansarda hanului de când cu ea. Toate se jurau că se întâmplă lucruri necurate prin preajma străinei.

În camera mică abia dacă încăpeau o laviţă modestă şi un scăuieş. Nicio icoană nu fusese pusă pe pereţii scunzi, doar o ferestruică mică, cât o palmă, prin care se vedea un petic mic de cer luminat de o lună nouă, tăioasă ca un hamger. Şi de pe prici lumina un opaiţ chior. Singurul lux, o blană de urs aruncată pe podea. Iar cuibărită spre perete sub o pătură miţoasă de lână, roaba cea nouă plângea tăcut de se scutura cămaşa pe dânsa.

Putea să închidă uşa şi să se ducă în cămara lui, sau să rămână. Se hotărî instantaneu pentru a rămâne. Se aşeză pe muchia patului, surprins totuşi de moliciunea lui, contrastantă cu rigoarea camerei şi o cuprinse pe la spate în braţe, strângând-o uşor la piept.

 

Îşi petrecu braţul drept peste pilota ungurească din puf de gâscă, încercând să cuprindă forma tremurândă a femeii. Cu tot stratul de pene, din trupul acela micuţ iradia un frig atât de puternic încât îşi simţea carnea amorţind. Un frig atât de arzător încât simţea cum îi îngheaţă măduva în oase. O simţea de parcă ar fi ţinut la piept un bloc de gheaţă. O auzea murmurând ceva într-o limbă pe care nu reuşea să o înţeleagă cu adevărat, ceva între rugă şi blestem. Dar înţelegea perfect limba lacrimilor şi a hohotelor de plâns sfâşietoare. O cuprinse mai bine în braţe, indiferent la muşcătura gerului ce izvora din ea, cuibărind-o la pieptul lui, îngropându-şi faţa în părul acela de un negru sclipitor. Inspiră adânc, lăsându-se copleşit de mirosul de lemn scump ars, de funingine, de mirodenii venite de la marginea lumii şi de păcat.

Simţi cum i se învârtoşează carnea şi cum îi mugeşte sângele în urechi, ca un bivol prins în nămol. O parte sălbatică, pe care nu şi-o cunoscuse încerca să iasă la iveală. Prin faţa ochilor i se perindau imagini păgâneşti, în care o lua pe roabă împotriva voinţei ei. Simţea aproape cum se înfige în carnea ei fragedă, se vedea muşcând din sânii rotunzi precum cantalupii şi aproape că putea să-i simtă gustul dulceag al sângelui pe limbă. Dar nici un muşchi nu se mişca spre a duce la îndeplinire fantasmele care îl chinuiau. Uitat aproape, dintr-un colţ de suflet, răsărise imaginea moşului Ilarie, sprijinit în bota de alun încrustată cu fierul roşu, cu sarica miţoasă aninată de umeri, mai mare decât un munte. Ochii albaştri ai moşului său, limpezi ca cei de copii, sfâşiau negura patimii care îi cotropea carnea şi sângele.

– Să nu uiţi niciodată unde te-oi duce Căline, femeia e cel mai de preţ dar al Domnului pe pământul acesta. C-oi sta între doamne, între slujnice, între ţărănci sau între tălăniţe, femeia tot femeie e. Doar ea ştie să dea viaţă şi să aline şi să vindece. Iar bărbatul e dator în lume să apere şi să ocrotească femeia. Căci toate, absolut toate se trag din maica noastră a tuturor, Eva, ca şi Sfânta Fecioară cu care sunt toate înrudite. Să nu aud Căline că oi ridica mâna cu gânduri necurate asupra vreuneia, chiar de-o fi cea mai ticăloasă roabă, că m-oi întoarce de pe cea lume să rup bota pe spatele tău nevrednic.

Se agăţă de luminile ochilor moşului, luptând cu patima precum cu un lup turbat. Lepădându-se de ea da de Satana. Şi tot dinspre moşul Ilarie îi veni în minte o doină pe care moşul o cânta lângă focul cel mare al stânei. Fără să-şi dea seama începu să murmure cântecul, nepăsându-i dacă roaba înţelegea sau nu cuvintele, încercând să îi aline durerea. Luptase cu patima şi o învinsese, în urmă rămânând doar compasiune şi iubire.

 

Ură, dispreţ, patimă întunecată, neputinţă. crimă şi durere, toate se întrepătrundeau în sufletul roabei. Încă simţea obrazul zvâcnindu-i de la dosul de palmă care o trimisese la pământ, învineţind-o. Unghiile i se încleştau spasmodic într-un pui de pernă, căutând să rupă faţa de olandă. Îl simţise de mult pe grămăticul lui kir Ianulea c-o doreşte, iar azi i se oferise fără veste ocazia de a-l seduce. Dincolo de lacrimile care-i ardeau pielea precum leşia fierbinte, încercase să trimită către el dorinţe mult prea tainice spre a fi rostite. Pervers, încercase să-l facă să o posede brutal, să îl facă să o rănească. Simţea nevoia să vadă sânge curgând şi nu-i păsa dacă acela era al ei sau al altuia. Zadarnic însă. Dinspre el iradia doar dragoste cuminte, căldură şi nevoie de a ocroti.

 

Iar acea căldură discretă i se insinua prin carnea rece, încălzind-o pe dinăuntru, făcând-o să simtă ceva cu totul nou înmugurind prin furtuna murdară care tălăzuia prin ea. Se întoarse cu faţa către el, cu gând să-l insulte şi să-l aţâţe, doar ca să cadă pradă ochilor lui cu privire de bufniţă înţeleaptă. Simţi că se pierde în privirea lui, uitând toate gândurile cele necurate. Ridică colţul pilotei, trăgându-l spre ea. Ochii lui sclipeau precum nestematele în lumina slabă a opaiţului, limpezi, curaţi, fântâni de dragoste. Fără să-şi dea seama ce face îi atinse buzele cu ale ei, în timp ce îl înlănţuia pe după gât cu braţele albe ca de alabastru şi la fel de reci. Tot fără să-şi dea seama îşi schimbă şi el poziţia, ridicându-se într-un cot deasupra ei, iar sărutul plin de blândeţe la început se transformă în ceva atât de arzător încât simţea cum scântei îi străbat trupul din cap până în picioare.

 

După o veşnicie capul lui se ridică la câteva degete de al ei, ochii lui cercetându-i atent chipul, încercând să interpreteze dincolo de zâmbetul pe jumătate somnoros, pe jumătate sfielnic. Căutând cu ardoare un semn care să însemne acceptul ei. Totuşi i se păru prea puţin şi prea scurt sărutul, aşa că îl trase îndărăpt, lipindu-se de el. De data asta fără să mai îi părăsească buzele, mâinile lui începură să cutreiere peste trupul ei, lăsând în urmă dâre încinse de foc. Îşi lăsă şi ea palmele să îi cerceteze trupul. Dincolo de pânza aspră a sumanului ţărănesc spre surprinderea ei se ascundea tărie ca de lamă de oţel de sabie. Nu ar fi bănuit niciodată că mâinile acelea deprinse cu mânuirea condeiului ascund atâta forţă bărbătească şi că în carnea care îi frigea palmele, dogorind ca o sobă se ascundea atâta putere.

Spre surprinderea lui, roaba se apucase să-l dezbrace de haine, îndemnându-l să îi scoată cămaşa de noapte de borangic ales. Pe sub cămaşa de noapte o găsi nu goală precum o adusese pe lume mumă-sa, ci dădu peste o centura cu pietre. Preţ de o secundă se întrebă cum de îndrăznea kir Ianulea să lase femeii o avere atât de mare, ce o împiedica să fugă cu centură cu tot, căci pietrele acelea valorau cât răscumpărarea unui rege. Dar gândul i se risipi ca fumul când o rază de lună răzleaţă poposi pe trupul ei, luminându-l. Îşi purtă ochii pretutindeni, de la sânii imposibili de fermi, la curbura şoldurilor, la mijlocul fragil, la coapsele moi, la arcul delicat al picioarelor, încercând fără succes să ocolească îmbinarea picioarelor. Şi mai ales să evite lănţugul robiei. Se aplecă să-i sărute pântecele alb şi inevitabil ochii i se lipiră de bijuteria blestemată. Rubinele luceau roşii ca sângele închegat, smaraldele luceau ca picăturile de otravă. Cu toată frumuseţea lor, pietrele îi păreau neatrăgătoare şi că o urâţeau. Îi căută febril încuietoarea, dar zalele meşteşugite păreau că nu au aşa ceva. Le privi mai pe îndelete. Fiecare nestemată era prinsă într-o lucrătură de aur aşa cum nu mai văzuse. Firele erau răsucite astfel încât să închipuie nişte cârcei, iar zalele lanţului erau precum corzile de vie lăsate sălbatice. Cu toate că măiestria meşterului era supremă iar aurul şi nestematele erau fără de cusur, senzaţia finală era de urâţenie şi de necurăţenie. Cârceii se împleteau în jurul nestematelor aşa cum se împletesc firele de torţel când sufocă trifoiul, iar zalele lanţului păreau că îi frâng şi răsuflarea. Cu încuietoare sau nu, măcar în seara asta lanţul nu avea ce să caute pe carnea ei. Luă delicat între degete firele de aur, încercând să le rupă, dar în ciuda fineţii lucrăturii, parcă trăgea de odgoane de corabie. Trase mai tare, dar în zadar. Lanţul nu era cu putinţă să fie rupt.

– Ăsta e un lucru rău şi urât care nu are ce căuta pe trupul tău. Te rog iubito, pot să-l scot?

Capul ei se înclină aproape imperceptibil a aprobare, în timp ce o simţea cum se încordează.

– Acum o să scot cuţitul să-l tai. Te rog, nu te speria.

Se întrebă într-o doară dacă Grozava, femeia cea bătrână a lui Goleman fierarul văzuse în cărţile ei soioase cumva momentul acesta când îi dăduse pumnalul şi-i şoptise să nu se despartă de el nici în pat, că doar el o să-i cruţe viaţa cândva.

Îi mai zisese şi că lama e descântată şi trecută prin sânge de balaur aşa că i se dăduse vârtute să taie şi oţelul de Damasc şi văzduhurile.

Şi într-adevăr, lama mică, sucită ca o limbă de şarpe despică centura ca şi cum ar fi fost închipuită din pânze putrede de păianjen. Capetele centurii căzură pe aşternut, tremurând ca şi o vietate ucisă. Firele de aur se zvârcoleau amarnic, precum şerpii, încercând să ţină încă prizoniere pietrele preţioase. Fără de succes. Sub ochii lui începură să se strângă, precum cârceii de vie atinşi de brumă, pierzând nestematele.

Ca prin vis,văzu mâna femeii cum le adună de prin pat şi lui i se păru că acestea se lichefiază precum argintul viu şi tot ca argintul viu îi intră în carne. Dar cu siguranţă erau vedenii şi în curând nici nu se mai putea gândi la ele şi la ce văzuse. De fapt nu mai avea putere să gândească câtuşi de puţin, căci braţele ei subţiri îl cuprinseseră iar pe după gât, atrăgându-l într-un sărut fierbinte ca focul soarelui.

 

Diferenţa dintre leuştean şi sequoia

Cândva, JFK a spus electoratului, ”Nu te întreba ce poate face America pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru America”.

 

Azi aş spune tuturor, ” Nu te întreba ce poate face natură pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru natură”. Atât oamenilor obişnuiţi, ca mine, dar mai ales celor de la grădinile botanice. GBB e unul dintre locurile mele preferate, de primăvara până primăvara. Poate fiindcă am crescut la ţară şi fiindcă simt nevoia să îmi reînnod legătura cu pământul periodic.

 

Problema la GBB e că este o unitate de stat. Adică se stă. Degeaba. Mult, prost şi fără rost. Zone largi lăsate paragină, arboret netoaletat, plante neetichetate. Fără nişte planuri generale. Fără să se explice logica plantărilor. Fără planuri de achiziţie. Fără planuri de mentenanţă.

La GBB se stă cu curul pe un munte de aur şi acelaşi munte de aur e tratat cu acelaşi gluteas maximus.

Se dispune de o bază mare de plante neobişnuite, care mai sunt şi rezistente la frig. Şi care au o valoare economică mare sau foarte mare. Evident, se vând bălării pe care le poţi lua pe gratis de la vecina de palier. Există sere, care evident sunt folosite pentru a cultiva intensiv muşcate… Aceleaşi muşcate pe le găseşti la orice mamaie de la ţară. Sera de cactuşi e plină de exponate pe care le găseşti în orice bloc comunist de perifierie.

 

Dacă te mănâncă-n pielea să te duci cu ceva unic (pe mine m-a mâncat!), o să ai surpriza să ţi se spună că e nevoie de cerere care să fie aprobată de nuş cine, persoană uluitor de importantă. Iar exponatele sunt abandonate şi lăsate să moară, că e mai simplu să le arunci la gunoi decât să pui o găleată ca să ai în expo nuferi tropicali…

 

De acord că nu se acordă fonduri. Dar nimeni nu se implică. Nimeni nu demonstrează un strop de interes. Sunt milioane de plante care ar putea merge în grădină sau în seră. Nu au bani pentru achiziţii.

 

Dar nimeni nu se gândeşte la un program de voluntariat:

–          vrei să înveţi? Vrei să ai plante din stocul nostru dar nu ai bani sau cunoştinţe? Perfect. Vii la noi, prestezi un anumit număr de ore de muncă în folosul GBB şi primeşti butaşi sau seminţe din surplusul nostru.

–          vrei să iei seminţe dar nu ai timp să participi? Perfect, stabilim o paritate de 1:1, 1: 2, tu aduci ceva, noi îţi dăm altceva.

–          nu ai spaţiu acasă dar îţi plac plantele? Perfect. Adu seminţe sau butaşi sau chiar pui de plante de oriunde vrei tu, noi îţi acordăm spaţiu şi plăcerea de a cultiva chiar tu.

–          vrei plante exotice dar habar n-ai cum să le germinezi/ îngrijeşti sau nu ai un spaţiu dedicat pentru astfel de proiecte? Perfect. Adu seminţe/ butaşi. Le vom germina pentru tine, le vom înrădăcina pentru tine, tu iei 1/3 din ceea ce iese, noi ne păstrăm 2/3.

Cunosc suficienţi oameni interesaţi, inclusiv subsemnata care ar participa la astfel de programe pentru simpla plăcere de a vedea plantele cum cresc şi poate un pic mai mult.

 

Dar de ce, e prea mult să încerci să vii cu soluţii creative.

De ce merit cununa de lauri (şi drăcovenia de făcut parcări în locul meu) de ambasador de onoare al satului Sâmbureni

Sâmbureni, vatra mea de suflet, vatra mea de dor,

 

A doua, nu şi ultima, dar cu siguranţă partea explicativă.

 

De ce consider eu că trebuie să devin, nu-i aşa, ambasadorul dincolo de blogosferă a acestui minunat tărâm numit Sâmbureni.

 

În primul rând deoarece mă trag dintr-un sat al cărui nume este identic în proporţie de 66,7% cu acest sat blogosferic.

 

În al doilea rând, deoarece cred cu tărie că tărâmul nostru românesc merită să fie reprezentat de către bogăţiile sale naturale. A se vedea bustul din logo, creaţie a unui artist român. Desigur că mă gândeam, nu-i aşa, atât la cupru, ca valoare intrinsecă, dar şi, nu-i aşa, la arta plăsmuită din nunta focului cu pământul, dragii mei. Liliiii, neruşinaţilor! Chiar credeaţi că mă refer la altceva? Ntz, ntz, ntz, ”Honi soit quy mal y pense!” Iar cui n-a gândit, nu o să primească vreo jartieră albastră de la mine, doar NU o să primească o la fel de albastră vânătaie confecţionată cu tigaia şi polonicul de zestre.

 

În al treilea, nu şi ultimul rând, fiindcă frumuseţea e cel mai bun ambasador, a se vedea toate missele care ajung ambasadori ONU sau alte avioane şi cine poate fi cea mai frumoasă dintre e-frumoase? Desigur, Belle d’Imagination, cea de pe 17 octombrie pe listă, cu voia dumneavoastră, fiindcă lumea virtuală e o lume a imaginaţiei iar această campanie e strict de imaginaţie.

 

Iar cum frumuseţea merge cel mai bine alături de iubire întotdeauna, ultimul motiv din enumerare e cel dat de iubitul meu, ”futu-ţi volanul, că nu eşti în stare să pui mâna să conduci şi să-ţi mişti singură curul din punctul A în punctul B”. Cum nu pot să fiu martor pasiv la o astfel de irosire criminală de resurse regenerabile (adică pula), ar trebui să pun mâna pe volan. Dar cum să pun mâna pe volan când parcările îmi dau fiori pe şira spinării şi am instant nevoie de ciorapi (până pe creştet) cu încălzire electrică pentru a trece peste momentul traumatizant?

Sâmbureni, vatra mea de suflet, vatra mea de dor

Deci în a doua şi în ultima sâmbătă a fiecărei luni, regula imuabilă a casei spune că sunt la Funky and Salon pentru o şedinţă de răsfăţ. Nici azi nu m-am abătut de la regulă, ca să nu mă bată Dumnezeu sau să se supere norocul pe mine.

Şi pe când eram eu cu ochii închişi şi cu o pereche de mâini agile jucându-se prin părul meu ca să mă facă damă bine, am auzit-o pe doamna de alături, revărsându-şi în valuri indignarea. Aş fi reuşit eu să trec peste tonul afectat şi zgârietor pe nervi, dacă nu spunea cuvântul Sâmbureni. Sâmbureni, satul meu în care am crescut şi de care mă leagă cele mai dulci amintiri. Şi cum regulile de politeţe există spre a fi încălcate, am ridicat din umeri şi am ciulit urechea. La dracu, dacă ea poate să trâmbiţeze, pot şi eu să ascult.

– Făhhh fetiţă, să mă speli bine! C-am praf şi în dos! Bleah! Dacă nu mă ruga Nuţica – şi şti ce fată de comitet e Nuţica! Chiar nu poţi să o refuzi, că e damă bună. Dar şi când o refuzi, nu mai pupi nimic de la ea! – să mă duc cu ea la Sâmbureniul pizdii mă-sii, nu mă duceam nici bătută!

– Făhhh, ştii ce e acolo? Am pierdut o noapte de mers în club ca să pot să ajung de cu dimineaţă! Al dracului primar, un burtos nenorocit, n-are un cont în Elveţia, fată tu!, a pus ceremonia de la 9 am! Şi trebuia să fiu acolo cu Nuţica, să iau pamblica de la inaugurare.

– Cum ce inaugurare? Nu te-ai uitat ieri la teveu? C-au fost până şi televiziunile străine! Să şti că m-au filmat ăia de la BBG, o să ajung vedetă făhhhh! Cum ce inaugurare! S-a deschis cea mai modernă clinică anti-aging!

– Şi n-a putut s-o pună Nuţica nicăieri mai bine decât la Sâmbureni!

– Tuhh fatăhhh, a trebuit să mă scol cu noaptea-n cap, la 7 am! Închipuieşte-ţi! Că la 8 şi un pic a venit maşina să mă ia şi trebuia să mă şi aranjez, să nu zică ţăranii ăia că mă duc la inaugurare ca ultima angajată Şi bine am făcut că m-am aranjat, că mi-a făcut o curte turbată englezul de la BBG! Poate mă angajează corespondent local, mai ştii? M-a sunat şi azi să mă invite la o cafea..

– Şi aşa abia am ajuns! Vaiiii, nişte hârtoape, mai rău decât în centrul vechi! Cât pe ce să rup Aston Martinu” în gropile alea! Şi un praf! Mama mea, îmi blocase iubiţelul capota şi n-am putut să o ridic, de-a trebuit să pun aspiratorul pe mine. Doamne ce şleauri! Doamne ce fundul pământului. Cum dracu” or fi putând să trăiască fără un mall, fără un cinema 3D, fără nimic!

– Făhhh fată, da-s înapoiaţi mă ţăranii ăia! Nişte ţărani! Mi se cam închideau ochii când o tămâia primarul pe Nuţica şi am intrat să-mi iau o cafea. I-am cerut şi eu ca omul o Kopi Luwak. S-au uitat la mine ca la zibete! Habar n-aveau ce e aia! Mi-au dat o poşircă din aia de la dozator, cum beam când eram la liceu. Bleah! Încă o simt cum mi se prelinge pe gât! Mie, cafea la dozator! A râs iubiţelul de mine şi cu curul!

– Păi imaginează-ţi şi tu măh, eu o doamnă, cu costumul acela killa de la Laggerfield, cu geantă originală Louis Vuiton, cu pantofi Jimmy Chu, bând cafea de la dozator. Ca ultima amărâtă de ţărancă!

– A, ce s-a întâmplat? Păi primarul o pupa în dos pe Nuţica. Fiindcă ministerul a dat fonduri pentru ridicarea clinicii. Şi-i spunea cum a adus ea Sâmbureniu” pe harta lumii, nu doar a României. Cum a ajuns să intre comuna lor atât pe traseul vinului cât şi pe traseul clinicilor estetice şi balneare, cum au captat izvoarele termale.

– Stimată doamnă Ministru, stimate doamne şi stimaţi domni, dragii fii ai satului, strămoşii noştri au ales bine când au ales calea de mijloc. Nici la Cucuieţii de Deal, 5 km mai spre nord, nici la Cucuieţii de vale, 5 km mai spre sud. Da, toţi le-au zis că sunt nişte idioţi când au ales colinele astea pline de praf unde nu creşte decât vie şi uneori corcoduşi! Da, au fost acuzaţi că-s nişte beţivi şi nişte leneşi, dar eu vin azi şi vă spun că au fost nişte vizionari! Căci numai nişte vizionari puteau să se stabilească în cel mai optim loc atât pentru cultivarea viţei de vie cât şi pentru izvoare termale. Căci iată dragii mei, precum Moise a lovit cu toiagul nisipul deşertului şi a izvorât pe loc apă dulce pentru poporul însetat, tot aşa, doamna Ministru a lovit cu stiloul harta şi a început să curgă apă termală la Sâmbureni după ce un constructor priceput a săpat pământul nostru aspru.

Pitzi îl imita atât de bine pe dom primarele satului, încât era să cad pe jos încercând să nu râd cu hohote. Şi bine am făcut că n-am căzut, că altminteri pierdeam continuarea.

– Da domnilor, da doamnelor, iată s-a ridicat aici cel mai modern aşezământ medical dedicat domniţelor care vor să se scuture de anii în plus şi domnilor care vor să se bucure de tinereţe! Iubitul nostru Sâmbureni, locul unde am văzut lumina zilei şi am supt laptele mamei, unde am învăţat să spunem Tatăl nostru a intrat de azi în ambele circuite patronate de doamna Ministru. Mai mult decât atât, avem plăcerea să vă anunţăm că suntem în negocieri avansate cu un partener strategic pentru a deschide aici un mare parc de distracţii acvatice, pentru a putea utiliza mai bine apele termale. Şi cu un alt mare partener strategic pentru a îmbutelia apa aceasta, să nu o lăsăm să se ducă pe apa sâmbetei şi să putem profita la maximum de darurile lui Dumnezeu şi de roadele naturii.

– Căci strămoşii noştri când au ales acest loc, pentru roadele lui l-au ales. Şi ce e mai bun dintre acestea decât strugurii cei dulci şi vinul bun?! Căci până şi Iisus în Cana Galileii a ales să transforme apa în vin, nu în Coca cola (Am voie să spun numele, nu?). Şi iată, planul divin a fost să pună în umilii sâmburi de struguri cheia viitoarei bunăstări şi propăşiri a obştii noastre! Căci din ei, operatorii chimişti pricepuţi, proaspăt întorşi de la cursurile de formare profesională, vor extrage resveratal, resveratel, resveratol, cum dracu îi zice, daţi măi pe goagăl! resvera… care este molecula minune care ţine anii la distanţă şi va atrage turişti atât din ţară cât mai ales din străinătate!

Ce-şi mai aducea aminte pitzi din discursul lui dom primarele Gheorghiţă nu am mai  auzit, că tot salonul chicotea şi au făcut-o să îşi uite spiciul şi să-şi piardă şirul ideilor. Când s-a terminat zgomotul deja fetiţa trecuse la altă parte a relatării.

– Cum de unde am petele astea pe bluză? Ţi-am zis, dar nu eşti atentă de loc la nevoile mele! După ce a tăiat Nuţica panglica, când să intrăm în clinică, s-a găsit un handicapat să protesteze împotriva regimului şi a dat să arunce în ea cu o călimară cu vin, să-i strice rochiţa cu steluţe. Da, aia de 17 mii de lire! Tu fatăh, ce idiot! Nu câştiga în viaţa lui cât să-i cumpere altă rochiţă Nuţicii!

– Dar era aşa de beat că a aruncat pe mine, în timp ce-l acuza pe Băsescu că s-a dat cu masonii şi pune moşmoane în sâmburi, ca să nu mai facă lumea ţuică de casă şi să cumpere votcă de la privaţi! Că nu puteau să facă o clinică în care să facă operaţii în care să-i facă omului un fel de ţuicomat în burtă, să bage în el cât vrea, cât are şi când are chef să scoată câte un ţoi, câte un ţoi. Spital pentru baborniţe le trebuia lor!

– Uite făhhh fetiţă ce oameni nerecunoscători! Ne-am dus de cu dimineaţă să le facem cinste cu prezenţa noastră, să nu apară în cadre numai ţărănci nespălate şi cu basmale pe cap şi tătăiţi în baston când filmau străinii ce a făcut Nuţica în satul lor uitat de Dumnezeu!