Breaking news! Ninge!

Avusăi urgenţă şi am ieşit în drum. E o aventură ca la munte. Mormane de zăpadă împinse în trotuar, astfel încât să nu mai aibă vreo şansă nemernicul de cetăţean pedestru să traverseze strada şi sau să se urce în autobuz. Ieri a fost şi mai vesel, că erau bălţi, desigur, pe marginea drumului, unde altundeva?!, care treceau lejer de gleznă, ideale pentru a-ţi băga apă în ciubote. Pe trotuare e şi mai vesel. Celor 30 de cm de zăpadă depuşi în mod natural, li se adaugă ce mai cade de pe streşini, ce mai e împins de pe marginea drumului.
O înţeleaptă hotărâre a consiliilor municipale stipulează că dacă nu e dată zăpada de pe trotuar, asociaţiile de locatari, locatarii, agenţii economici plătesc.

ALOOO, DOM OPRESCU?! SE AUDE? Trimite frate câţiva agenţi. Numărul de stradă şi amenda! Îşi face Primăria în câteva zile bugetul pe un an cel puţin.

Blondu” de la drept

Primul ministru dând la lopată pe autostradă

Am avut iar onoarea dubioasă să-l văd la munca de jos pe premierul Boc. OK, bravo, cetăţeanul Boc n-a plecat fără lopată la drum lung.
DAR
1) Ce mama dracului caută Primul ministru la drum lung în condiţiile în care e de 3 zile e cod portocaliu de zăpadă???
2) De când e de bon ton ca premierul să pună mâna să deszăpezească personal altceva decât aleea din curtea casei şi trotuarul din faţa casei (care e în atribuţiile cetăţeneşti ale fiecărui om, considerând că nu o face pentru el vreun SPP-ist)?
3) Situaţia e atât de căcănie încât doar cu mâna se mai poate deszăpezi?
4) De ce se plătesc până la 5.800€ per km de drum judeţean pentru operaţiile de deszăpezire dacă revenim la vechea soluţie manuală, veche de pe vremea lui Burebista?
Pe de altă parte, e OK. Înseamnă că are un loc de muncă asigurat la una dintre companiile de drumuri, (ştie să dea la lopată, ştie să dea cu coasa, ştie să pună săculeţe de nisip, ştie să dea spargă lemne cu toporul, deci poate învăţa uşor şi să mânuiască târnăcopul şi lopata), pentru un post de muncitor necalificat. Deoarece, câtă vreme şi-a asumat răspunderea pentru peste 10 legi neconstituţionale, credibilitatea lui ca jurist e un mare zero barat.

Bancuri primite

La manifestaţie:
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!

– Fugiţi băăăă, că s-a sculat poporul!

*****

La al 200-lea congres al PDL, Băsescu, gîrbovit de ani şi plictisit de povara puterii, se adresează participanţilor:
– Dragii mei, eu..eu m-am hotarit sa renunt. Propun să fie aleasă în locul meu prietena mea, Elena!
– Huooo! Huooo!
– Atunci propun să mă înlocuiască la preşidinţie prietenul meu, Boc.
– Huooo! Huooo!
– Şmecherilor! Ştiam eu că tot pe mine mă vreţi!!!

*****

Boc către Băsescu.
-Şefu, dacă ne dau ăştia acum jos de la putere ce facem ?
-PUŞCĂRIE !!!

*****

O babă surdă se urcă în tramvai, la un moment dat vine controlorul.
-Biletul la control va rog!
-Ce zici maica?
-Ciletul la control !
Baba se întoarce către o tanară şi întreabă:
-Ce zice fă maică ?
-Zice biletul la control pentru că dânsul e controlor.
Baba se întoarce suparată către controlor şi zice
-Şi eu sunt contra lor maică dar ce dracu să le faci!

Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

 

Spuneam acum 2 zile că îmi pare rău că am permis ca să îmi fie cangrenat românismul. Şi că îmi pare rău că s-au pierdut generaţii întregi care nu au nimic de-a face cu patriotismul. Pentru care maximumul de a fi naţionalist e să mănânci jumări cu ceapă şi să bei o pălincă autentică ghe la Maramu. Copii care consideră că a fi naţionalist înseamnă a fi anti-european şi dacă eşti anti-european nu eşti cool şi trendy.

Cu toate astea, în bulibăşeala (nu aş zice chiar degringoladă, că e un termen mult prea complicat pentru ceaţa deasă de pe Dâmboviţa) de zilele astea, în mod absolut paradoxal cel mai coerent discurs politic îl are cel mai ameţit dintre politicieni, Toader PALEOLOGU. Am râs cu lacrimi de declaraţii anterioare. Nu o să uit în veci fraza aia cu ”Trebuie să recunoaştem că Traian Băsescu e o pleaşcă pentru Partid”. Mi s-a părut de o inepţie absolut unică în analele politicii mondiale. (Chiar dacă exprima adevărul.). După gafele actuale ale PDL-ului şi ale preşedintelui, care au reuşit cu o tâmpenie să amorseze nemulţumirile generale ale populaţiei, în momentul în care Paleologu vine şi afirmă că reacţiile actualei puteri au fost ”tâmpite şi deplasate”, chiar dacă doar ”unele”, deja devine vocea raţiunii şi a onestităţii.

Îmi place că primesc feed-back că nu e chiar aşa şi că generaţiile mele pierdute sunt doar rătăcite. L-am văzut pe tânărul domn locotenent Alexandru GHEORGHE  de la Câmpia Turzii. Mă îndoiesc că omul acesta are mai mult de 30 de ani. Mi-aş dori să cred în el. Mi-aş dori ca peste ani să fiu ferm convinsă că acţiunea lui a fost autentică. Un gest de kamikaze, de om care nu mai are nimic de pierdut şi riscă tot ca să câştige tot. I-am admirat enorm discursul de om politic hârşit în multe. I-am admirat modul în care şi-a asumat riscurile de a încălca o serie de regulamente militare doar ca să îşi afirme păsul. Mi si-a părut bărbătesc şi profund onest gestul de a prefera să moară după o zi vultur decât să trăiască o viaţă ca un şobolan. Cinstit, nu cred că a venit fără măcar să spere că va fi remarcat. Dacă voia să o facă icognito nu venea purtând uniforma militară. Şi dacă mă gândesc bine, când şi-a pus pielea la bătaie (ceea ce eu nu sunt în stare să fac fiindcă mi-i groază că o să răcesc) mi se pare logic că a făcut-o şi pentru un câştig personal. În definitiv toţi cei care ies în Piaţă o fac şi nu e nimănui ruşine să o admită.

Mi-a mers la suflet ultima parte, cea în care făcea apel la cealaltă entitate care fost permanent prezentă în viaţa poporului român, şi de bine sau de rău, a contribuit major la formarea esenţei naţionale. De bine sau de rău, încă nu am uitat ca naţiune momentul în care Regele trebuia să îngenuncheze în faţa reprezentantului Bisericii şi al divinităţii aceasta fiind condiţia sine qua non ca să primească astfel statutul de ”uns al lui Dumnezeu”. Toţi cei care depun jurăminte politice o fac încă cu mâna pe Biblie, imitaţie palidă şi nu ştiu cât de conştientizată, a modului de investire cu graţie cerească.

Nu dezvolt relaţia mea personală cu Biserica pe care o acuz de multe şi de la care aştept de 20 de ani să se modernizeze şi să vină cu soluţii viabile la o serie de probleme fundamentale ale societăţii. Că-mi place, că nu-mi place, Biserica a fost şi rămâne unul dintre pilonii de stabilitate ai societăţii române. Şi este şi dorinţa mea să o văd intervenind în rezolvarea actualei crize.

Iisus a zis ”Să daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. Dar ”daţi” e general, se aplică tuturor cetăţenilor în parte, indiferent de statutul social şi religios. Societatea uită mult prea adesea că uneori Cezarii au primit chiar o sabie în spate sau o cupă otrăvită din partea supuşilor din alte veacuri. Mi-aş dori să văd cum Biserica se implică mai activ în rezolvarea crizei morale în care ne învârtim bezmetic, nu construind biserici care mai pot să aştepte ci cerând politicului soluţii din poziţia de reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Fiindcă ale lui Dumnezeu sunt de fapt toate sufletele care sunt pe punctul de a se pierde fiindcă nu mai pot supravieţui junglei.

 

Şi cu toate că-l admir pe domnul locotenent, nu l-aş vota în cazul în care s-ar înscrie în cursa electorală. Discursul a fost sublim. Prefer să fiu paranoică şi să îi cer să demonstreze că e nevinovat (efectul de bumerang Băsescu) decât să presupun nevinovat şi să mă văd iar vinovată de a fi întins mâna neprotejată către un element de risc.

 

 

Experimentul ”Femeia”

Am citit pe http://www.catchy.ro şi mi-au plăcut poziţiile bărbaţilor care luau cavalereşte apărarea femeilor.

Şi până la un punct au dreptate. E cazul ca cineva să atragă masculilor speciei atenţia asupra greşelilor voluntare pe care le fac. E momentul ca cei care dau dovadă de agresivitate gratuită asupra femeilor să primească ceea ce merită.

Azi însă vreau să vorbesc despre altceva. Despre femeia însăşi.

Biserica ne învaţă de 2000 de ani că femeia e sursa păcatului şi că trebuie pedepsită individual pentru (presupusa) greşeală de la facerea lumii. Uită însă că aceeaşi Carte indică cu multă claritate statutul inferior al femeii, obligaţia ca femeia să îşi urmeze şi să îşi asculte soţul în orice condiţii. Deci să vii şi să afirmi ”femeia m-a îndemnat”, înseamnă prostie. Amândoi au avut a priori liber arbitru. Amândoi aveau aceeaşi interdicţie. Iar ţie, bărbat, întâi creat, Dumnezeu ţi-a dat puterea de a numi toate de sub soare şi a le păstori spre echilibru. Mie îmi pare că avea în primul rând trebuia să îşi asume răspunderea şi individual şi în calitate de cap al celei dintâi familii şi să îşi exercite dreptul de nu. Ba aş zice că ar fi trebuit să îşi exercite dreptul de primo-creaţie (nu am să spun creatură) şi să pună la treabă cele câteva ore în plus petrecute sub lumina Domnului şi să îi arate tovarăşei de viaţă ce e just şi ce nu. Presupun că deşi nu exista în momentul anterior căderii din Rai conceptul de păcat, cel de dreptate trebuia să existe, câtă vreme Adam a primit responsabilitatea de a păstori întregul regat animal. ”Femeia m-a îndemnat” e doar justificarea unui om slab şi prima lepădare a liberului arbitru. ”Ea a zis, eu m-am executat, căci mi-a fost lene să gândesc”.

Cu toate astea, doar o femeie a putut mântui neamul omenesc. Iisus a putut să apară doar fiindcă o femeie a ales să renunţe la sine şi să primească pre Domnul în ea.

Biserica, prin bărbaţii care o conduc şi care reprezintă interfaţa dintre Dumnezeu şi credincioşi ne învaţă că doar un bărbat e cruce întreagă, femeia fiind jumătate de cruce. Trecând cu vederea că Simon Petru a ales să se lepede de Mântuitor de frică, ba încă de 3 ori, pe când femeile mironosiţe au mărturisit fără de teamă şi credinţa lor şi cuvântul credinţei celei noi. Mult prea adesea în creştinism, unde bărbaţii au şovăit, femeile şi-au continuat neabătute drumul.

Iar după estimarea mea, cam 80% dintre persoanele de sex masculin, cruci întregi de altminteri, lipsiţi de orice influenţă feminină în jur ar ajunge tragic într-un timp atât de scurt încât n-ar apuca să se dezmeticească bine ce i-a pocnit. În contrapartidă, cam 80% dintre femeile pe care le cunosc (femei nu pizdipoance), lipsite de orice influenţe masculine în viaţa lor s-ar scutura bine, ar pune mâna pe telefon să afle numerele de telefon ale femeilor cu calităţi tehnice, şi-ar cumpăra un vibrator (sau mai multe) şi îşi vor vedea de viaţă. Procentual, spune multe despre capacitatea de adaptare şi de rezistenţă.

De asta excelentele aparate propagandistice ale multor religii au simţit nevoia imperativă de a le subjuga şi a le lipsi de sentimentul propriei demnităţi.

Romantismul ne învaţă că femeia are doar două feţe: înger sau demon. Alergând după dramatism şi fantezii, poeţii şi prozatorii romantici s-au concentrat asupra acestor două faţete cu obstinaţie (aş zice cu obstinaţia unui câine care îşi aleargă coada), au uitat că femeia de fapt e om.

Poeţii au uitat însă de o altă faţă a femeii. Cea de torţionar.

Din vremuri imemoriale femeia a fost asimilată vetrei casei, prin contrast cu bărbatul, cel care e stâlpul (de rezistenţă) al casei. Drepturile ei au fost limitate la teritoriul dintre cei patru pereţi ai casei. Casă care a aparţinut fie mamei, fie soacrei în culturile tradiţionale. Şi cam orice i s-a făcut ei, a făcut cu prisosinţă celor care i-au urmat. Femeia tradiţională nu s-a putut desprinde de acest model agresiv şi s-a dedicat cu multă aplicaţie menţinerii şi propagării eterne a modelului. De câte ori nu aţi auzit ”ce ţie nu-ţi place altuia nu face”? Şi cu toate acestea, femeile fac fie propriilor fiice, fie fiicelor prin alianţă aproape invariabil ce li s-a făcut, răzbunându-se pe nevinovate pentru greşeli trecute şi amorsând permanent surse ale unor greşeli viitoare.

Femeia care îşi învaţă fiica oricare dintre următoarele lucruri: că nu e în stare să facă x sau y fiindcă nu e bărbat, că nu e şi nici nu va fi atât de bună ca un bărbat, că nu poate să înveţe, să gândească, să zboare fiindcă nu e bărbat, că merită să fie bătută şi abuzată fiindcă e femeie, este torţionarul sub acoperire. Va limita cu bună ştiinţă viitorul copilului său de sex feminin şi va fi sursa eşecurilor viitoare care se vor baza pe sentimentul de inferioritate. Femeia care îi va spune fetei sale ”Să îţi dea Dumnezeu ce-mi faci tu mie” scoate cuiul unei grenade care va exploda peste mulţi ani, mutilând vieţile mai multor oameni şi cu siguranţă sufletul fetei sale. Femeia care îşi învaţă fiica să evite compania altor femei fiindcă acelea îi vor dori răul în mod automat e germenul care gripează modul de relaţionare socială a urmaşei. Nu sunt nici naivă şi nici proastă. În 90% din cazuri, mama are obligaţia să îşi înveţe copilul (de orice sex ar fi) că cei din jur nu-i vor binele. Dar cei care vor răul au fost în general contaminaţi de răul (invidia gratuită, gelozii absurde, bucuria de a prăsi maliţiozitate) propagat de o altă femeie. Femeia care stă pasivă, alegând să fie un sac de box gratuit pentru pumnii bărbatului de lângă ea, va contamina nu doar viitorul propriu ci şi pe ai copiilor pentru care rămâne lângă abuzator. Îngrozită că nu e în stare să îşi crească pruncii fără tată, îngrozită de gura lumii, îngrozită fiindcă i s-a spus că e o nevolnică şi că are nevoie de un bărbat pentru a putea supravieţui, va transmite fetelor sale ideea că aceasta e menirea naturală a femeii şi că vânătăile sunt instrumentul de măsură al dragostei. Iar băiatul va înţelege o va dispreţui şi pe urmă va dispreţui întregul neam femeiesc şi se va răzbuna cu pumnul fiindcă dacă ”femeia trebuie bătută fiindcă ştie ea de ce” şi ”femeia nebătută nu simte că e iubită”.

Desigur, sunt bărbaţi şi femei care aleg să pună punct unui lanţ imemorial şi să acţioneze altfel faţă de cei dragi. Dar inevitabil, vor cădea victimă unui alt mod de agresiune pasivă, bârfa. Care e un obicei de sex feminin maliţios, indiferent de cromozomii celui care acţionează limba. Bârfa aceea meschină, care maculează, cangrenează suflete şi relaţii, care e atât de impersonală încât ar putea deveni o altă conjugare a verbului. Bârfa aceea care se bazează permanent pe spusele altora care nu sunt de faţă. Bârfa aceea care nu poate suferi abaterea de la modelul de nefericire prescris de societate şi care are rolul de a compensa anomalia de fericire şi libertate.

Chiar faptul că ne gândim la masculin şi feminin ca fiind sexe opuse e aberant. Nu sunt opuşi. Opus înseamnă o căutare în domeniul contrar. Bărbatul şi femeia nu au interese contrarii. Bărbatul şi femeia au fost modelaţi să fie împreună în faţa tuturor, o unitate. Bărbatul şi femeia sunt de sexe complementare. Opus duce cu gândul la duşman, iar bărbatul şi femeia nu ar trebui să fie angajaţi în astfel de conflicte.

De fapt, uneori cred că în ceea ce priveşte omul ca specie, într-adevăr suntem segregaţi în două sexe. Nu masculin şi feminin aşa cum e în medicină, biologie şi literatură. Ci pur şi simplu militar: sexul prieten şi sexul duşman.

Iar în ceea ce priveşte femeile, mult prea adesea sexul duşman sunt multe dintre celelalte femei. Care s-au lăsat prostite să caute nefericirea personală până în pânzele albe şi care consideră că e misiunea lor absolută pe Pământul acesta să stârpească eficient şi eficace orice germen de fericire.

Şi eu cu cine votez? Sau cu cine mă îmbăt?

În Anul Caragiale, protestele se poartă din umbra statuii lui Nenea Iancu.

 

Din Piaţa Universităţii se scandează ”Alegeri anticipate” şi mult ”Jos”. Se uită însă că din nefericire niciun partid nu e capabil să ofere societăţii civile ofranda unei pleiade de oameni politici nemânjiţi de scandaluri şi de asocieri cu personaje dubioase şi scandaloase.

Nu spun că nu trebuie să plece. Sunt de părere că trebuie să plece toţi! Indiferent dacă sunt actuali sau foşti potentaţi.

Am doar o întrebare. Cam retorică. Pe cine punem ”Sus”? În momentul de faţă nu ştiu niciun politician pe care să-mi doresc să-l urmez. Nu cunosc nicio doctrină care în care să am măcar încredere, nu să cred cu adevărat.

 

Teocraţia roşie

Faptele Apostolilor povestesc despre modul de organizare a primelor comunităţi creştine: fiecare era dator să îşi vândă averea şi posesiile materiale şi să dea tot bisericii spre administrare. Iar în nesfârşita sa înţelepciune, preotul sau o altă persoană ”autorizată religios” le dădea din propria donaţie suficient cât să îşi ducă zilele.

Biblia recomandă cam tot, începând cu grosimea băţului cu care trebuie să fie bătută femeia ca să îşi cunoască temeinic locul şi nimicnia. Ţi se spune că toată lupta pentru ca ţie şi stirpei tale să îi fie mai bine e zadarnică şi că dacă stai şi te rogi, vei primi din cer ceva cu care să îţi duci zilele. Ţi se spune ce şi când ţi se permite să mănânci. Ţi se spune când ai voie să faci dragoste şi cum. Ţi se spune cum să te îmbraci. Ţi se spune să întinzi şi celălalt obraz în faţa celor care te calcă în picioare. Ţi se spune ce să crezi şi ţi se prezintă pe larg, deosebit de vivace şi elaborat modul de pedepsire a oricărei abateri.

Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii religioşi sunt singurii adulţi responsabili.

Ţi se cere să acţionezi nu după liberul tău arbitru ci după cum dictează conducătorul religios.

Modelul acesta de teocraţie nu a murit cu creştinarea în masă. S-a perpetuat sub o formă sau alta până în zilele noastre. Dacă nu recunoaşteţi modelul, permiteţi-mi să vă şoptesc uşor la ureche: ”De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă“. Marx. Apostolul comunismului

În zilele noastre observ o poetizare excesivă a ”binelui” din epoca roşie. Epoca a avut şi ea o serie de puncte albe, poate cea mai importantă realizare fiind oportunitatea aproape egală (la începuturi chiar s-au făcut eforturi spre a fi egală) de a învăţa, desigur, dacă nu cumva nu avuseseşi ghinionul să alegi să te naşti într-o familie pătată. Caz în care societatea îşi făcea un punct de onoare în a-ţi bloca accesul la educaţia superioară, iar dacă o aveai deja, erai condamnat să nu o poţi utiliza altfel decât a nu-ţi pierde individual minţile. Da, dacă terminai o şcoală, erai angajat în mod automat pe undeva, deoarece sistemul nu accepta nici şomerii nici întreţinuţii nici visătorii. Şi ţi se repartiza o casă. Dacă aveai pile era într-o zonă mai bună. Dacă nu, mai ales dacă erai intelectual, erai repartizat în blocuri de la mama dracului, prost construite, prost izolate, pline de elemente nedorite pe care trebuia să le civilizezi în calitatea ta de om nou, de om comunist. De fapt blocurile prost construite, fără să se ia în considerare nevoile reale de spaţiere ale unei familii, prost izolate, cu finisaje de rahat erau norma. Dacă voiai confort trebuia să refaci tot interiorul.

Dar primeai de la societate o educaţie, ba dacă puneai osul chiar una excelentă, un loc de muncă şi o casă.

Se uită faptul că în schimb societatea îţi lua dreptul de a te stabili unde doreşti, de a călători unde doreşti, de a avea câţi copii doreşti, de a citi ce doreşti, de a mânca ce doreşti, de a te îmbrăca cum doreşti, de a iubi cum doreşti,. De fapt îţi lua cam toate drepturile de a face ceea ce îţi doreşti, sub ameninţarea de a fi distrus nu doar tu ci şi întreaga familie.  Celebrul decret anti-avort a transformat femeile ori în fabrici de prunci, fie în subversive primejdioase care trebuiau reeducate în închisoare. Nu aveai dreptul să pleci nicăieri în concediu fără aprobare de sus. ”Cineva” trebuia să ştie permanent unde te afli, ca nu cumva să te pui în neştiinţa ta în pericol de moarte. Pentru o vizită în afara ţării trebuia să fii născut sub o zodie teribil de norocoasă. Partidul decretase o uniformizare a regiunilor istorice şi singurul mod de a obţine dorita exogamie a fost repartizarea cât mai departe de locul naşterii. Nutriţioniştii autorizaţi creaseră un optim necesar de alimentare, iar dacă nu aveai pile serioase la ”Rusalim nu prindeai decât cea mai strictă interpretare a informaţiilor de pe cartelă. Durata de funcţionare a barurilor de noapte şi a discotecilor era teribil de strict reglementată. Să fi ferit Dumnezeu din cer să te abaţi de la normele impuse de societate referitoare la îmbrăcăminte sau lungimea standardizată a părului că era jale. Trebuia să te prezinţi cu ”tata tuns” la comenduire. Să fi ferit Dumnezeu să ai o altă orientare sexuală, erai imediat etichetat drept element criminal teribil de periculos, societatea având datoria ori să te convertească ori să  te distrugă ca pe o aberaţie. Trebuia să iubeşti Partidul mai presus de mama şi de tatăl tău. Să pui binele Partidului şi al Conducătorului Iubit înaintea fiului şi fiicei tale.

Aveai de ales între a te înregimenta şi a pieri. Iar pieirea nu implica în toate cazurile un glonţ rapid. Putea însemna ani, zeci de ani chiar în închisori.

Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii Partidului sunt singurii adulţi responsabili.

Trebuia să accepţi că tu nu ştii nici ce îţi doreşti, nici ce e bine pentru tine. Că eşti un copil care are nevoie de mâna fermă a adultului pentru a face primii paşi. Iar Partidul era mai mult decât fericit să gândească în locul tău. Partidul era cel care trebuia să te îndrume, din leagăn până la moarte.

Şi cel mai grav, societatea, prin unsul său Partidul Comunist, unicul depozitar al voinţei şi simţirii populare, îţi cerea să renunţi la liberul tău arbitru ca la o jucărie inutilă, ba chiar primejdioasă.

Dacă unui preot pot să-i confer a priori premisa că îmi vrea binele, Partidului îi ştiu prea multe hibe ca să pot să consider că vrea binele altcuiva decât sieşi. Cu toate astea, să nu uităm ”Religia, o frază de dânşii inventată” a lui Eminescu, cel atât de mistic. Puterea corupe, inclusiv pe oamenii lui Dumnezeu. Sau poate ispita aşternută în calea lor e încă mai mare şi mai periculoasă decât cea din calea unui muşchi ambulant.

De asta mi se pare aberant, bolnav şi teribil de periculos să idealizezi un curent pe care nu l-ai trăit şi să aştepţi pe cineva căruia să îi dai dreptul de a gândi în locul tău. Să te izbăvească o dată pentru totdeauna de greutatea de a-ţi folosi acest organ încă nedomesticit complet, creierul. Acest curent plin de bucolism şi visare al tinerei generaţii versus comunism ar trebui identificat rapid şi mai ales stârpit rapid de către puţinii supravieţuitori care au trăit pe propria piele idealul comunist de creare a omului nou prin puşcării.

Nu idealizez modelul social actual. Permite să rămâi lângă părinţi, dar te încurajează fervent să pleci aiurea, cât mai aiurea. Teoretic ai încă dreptul la educaţie gratuită, dar pentru această educaţie gratuită trebuie să plăteşti de te rupe. Atât la alb cât şi la negru. Ai posibilitatea să mănânci ceea ce vrei, dar cam tot ce e în galantar e cu puţini nutrienţi şi multe calorii. Eşti liber să iubeşti cum şi pe cine vrei, dar cu deosebire pe cei bogaţi şi faimoşi. Şi ar fi bine să o faci în tăcere absolută, sau îţi vei lua cizmele Noii Drepte în freză în caz contrar. Ai dreptul să îţi proiectezi casa viselor, dar prea puţini au bani să o vadă ridicată. Ai voie să gândeşti, dar prin 10000 de canale eşti descurajat foarte activ să te dedai la un astfel de viţiu solitar.

Bazându-se pe aceste neajunsuri induse voit societăţii actuale, ideea de comunism începe să devină ”loooz bombon. Începe să capete legitimitate prin veşnica durere a poporului român: ”să mi se dea”. Impersonal în aşteptare cu mâna-ntinsă. Şi se uită caracterul de teocraţie uzurpatoare şi atee a acestei mişcări sociale.

Un vierme care pupează

De vreo 15 ani poate, de 10 cu siguranţă, ceva a murit încet, încet în mine. Atât de încet încât multă vreme n-am putut să pun degetul pe rana din suflet. Iar când în sfârşit am putut să verbalizez ce mă deranja, ”organul” se cangrenase, strâns prea tare în sforile politicului. N-am să fiu ipocrită şi nu voi pretinde că nu mi-a picat ”la ţanc” revoluţia din ”89. Sunt atât de eminamente leneşă şi comodă, visătoare, gură spartă şi îndrăgostită de individualitatea mea încât aş fi turbat într-o uzină, la un job de la 8 la 17, cu pauză de jumătate de oră. Îmi place să mă culc la ore mici trezesc la ore mari. Îmi place cum gândesc atunci când noaptea e în toi. (Da, ştiu că sistemul meu endocrin, rinichii şi ficatul şi ochii suferă. Dar asta nu schimbă plăcerea de a simţi noaptea cum mă îmbracă în catifea albastră.) Preţ de minim 10 ani am văzut cum din mândria de a fi româncă, da, acel motto din timpul tinereţii mele pionieristice şi UTeCistice s-a erodat până la a deveni pur şi simplu încăpăţânare în stare pură de a declara că sunt româncă. Îmi iubesc şi patria şi geografia şi istoria. Poporul nu. Poate pe unii dintre, care se încăpăţânează să rămână şi ei pe ultimele baricade ale ceea ce consider eu că înseamnă bun simţ şi respect. Preţ de minim 10 ani am văzut cum poporul se transformă într-o gloată îndobitocită. Cum de la discuţiile la ceas de taină pe care le aveam cu ai mei colegi în adolescenţă despre lume, rock, vise, Dumnezeu şi vise s-au transformat absurd şi greţos în discuţii despre supravieţuire şi băltire. Cum de la cei 97% de promovaţi la bacalaureatul ”meu” s-a ajuns la 1 promovat per liceu. Cum de la nevoia răzvrătită de a gândi pe care o aveau colegii mei s-a ajuns la nevoia patologică de a lăsa un ”tătuc” să gândească în locul lor. (Căci idealizarea comunismului fix asta e. Renunţarea la cel mai mare dar făcut omului, liberul arbitru, în favoarea unei mlaştini călduţe. Uitând simpla lecţie de biologie de clasa a 5-a, în care se învaţă că mlaştina e într-adevăr un loc fecund pentru viaţă, dar viaţa aceea este de categorie inferioară şi cu siguranţă la baza lanţului trofic.) Preţ de 20 de ani am urmărit cum grădina ţării se transformă într-un munte de gunoi. Cum distrugerea habitatelor naturale devine crez pentru proaspeţii împroprietăriţi. Un după noi potopul aplicat dement la nivel de naţiune. Am urmărit pasivă cum generaţiile studioase din care cu onor şi mândrie sper că fac parte au fost urmate de generaţii care au uitat să citească şi au uitat să gândească. Care-s atât de preocupate de violarea cu perversiuni a limbii române încât le vezi cum li se sting neuronii Recunosc, neştiind adevărul m-am lăsat minţită, am vrut să mă las minţită de Băsescu. Am sperat să fie urmaşul lui Cuza. Cel care a fost afemeiat, curvar chiar, jucător împătimit, nesăbuit şi a purtat potcoavele a încă o mie de păcate. Dar care ajuns pe tron a demonstrat că are şi o coloană vertebrală atât de tare încât nu a îngenuncheat la obţinerea firmanului. L-am votat ca să nu iasă iar PSD-ul şi Năstase, pe care îi blamam de a fi de o nesimţire care iese din scala mea de măsurare. Aşa că a trebuit să rămân pasivă la al doilea mandat al său. Şi ca mine au fost mulţi alţii. Care s-au refugiat în propria cochilie de fildeş, renunţând să se lase atinşi sau mânjiţi de mocirla în care ne bălăcim zilnic. Recunosc că nu-mi place strada. Că vânzoleala zgomotoasă a Bucureştiului mă scoate din minţi. Că lipsa de cultură a străzii mă enervează până la turbare. Că tineretul biologic mi se pare o pierdere completă. Că nu înţeleg fotbalul şi nici pe cei care punându-şi un amărât de fular sau o bluză idioată colorată în anumite nuanţe şi cu logo-urile unei echipe de fotbal sau ale alteia se identifică cretinoid cu echipa. Recunosc că nu-mi plac cluberii. Că nu pot să înţeleg cum să îţi pierzi auzul expunându-te noapte de noapte la balamucul din boxe poate fi idealul în viaţă al cuiva. Recunosc că nu-mi place cum naţiunea română a permis să se transforme într-o gloată fără cap şi fără crez cu care nu mă pot identifica sub nicio formă. Că mi-am jurat că dacă-mi dă Dumnezeu un copil, o să-l educ încă de la prima alăptare să plece unde o vedea cu ochii din ţara asta care m-a dezamăgit prin pasivitatea cu care stă de 20 de ani să fie violată de toţi derbedeii. Recunosc că în ultimele vacanţe-n Grecia am spus că sunt româncă nu cu mândrie ci cu încăpăţânare. Cu toate acestea de 9 zile văd cum în Piaţa Universităţii o gloată care nu ştie ce vrea se transformă într-o unitate. Văd pentru prima oară ”Mândru că sunt român” şi ”România te iubesc”. Văd cum se revoltă împotriva modului în care sunt trataţi. Uneori cu greşeli gramaticale flagrante şi dureroase. Uneori cu dezacorduri. Uneori de la vârste absurd de mici, dar cu un discurs năucitor de coerent, mai coerent decât al multor adulţi. Văd cum ultraşii sunt mai patrioţi decât mulţi. Cum unii dintre ei au reuşit să lanseze un manifest atât de puternic încât îmi insuflă mie, animalului individualist de canapea nevoia de a se alătura mişcării. Văd cum bătrânii găsesc în ei puterea de a se mai sacrifica o dată şi nu doar pentru puii lor pentru care s-au sacrificat o viaţă întreagă. Este prima oară când văd gesturi altruiste autentice. Abia acum îmi dau seama că timp de 10 ani am rămas patrioată doar din nevoia de mă răzvrăti împotriva curentului. Abia acum îmi dau seama că am permis să fie sugrumată fix acea parte din mine care are ceva de dat societăţii, aşa cum se cuvine. Vă mulţumesc sincer, tuturor golanilor. Un vierme care pupează.

Seara matriarhăi

Astă seară, în metrou lângă mine, o doamnă distinsă citea ”Iarna bărbaţilor”. Mi-am permis să o întreb despre ce e vorba în cartea aceea, fiindcă spre ruşinea mea nu mai am răbdare pentru literatura de non-ficţiune.

În secunda doi s-a animat, de parcă ar fi pornit  un foc interior. Încă nu citise cartea, dar se regala citind recenzia volumului, scrisă de un critic post-revoluţionar. Mi-a explicat, fără să fie didactică, dar cu o pasiune teribilă că volumul e prefaţat de o biografie amănunţită a autorului şi că a aflat amănunte inedite dar extrem de plăcute despre el. Mi-am permis să o întreb ce profesie are. recunosc, o ”simţeam” pe profa de mama în anumite inflexiuni ale vocii şi în modul în care atingea cartea, ca pe ceva aproape sacru. Ceva atât de iubit încât era investit cu o scânteie mistică. Nu, nu fusese profesoară. Doar jurnalistă şi cu o mândrie nedisimulată mi-a mărturisit că încă lucrează, ”la anii mei” într-o redacţie de ştiri a unei televiziuni. Şi cu o naturaleţe totală şi-a dat şi vârsta. ”Aproape 80 de ani”. Deşi până în august când va fi ziua dumneaei mai sunt câteva luni bune. Şi trebuie să recunosc sincer că i-aş fi dat un 65-69 de ani cu obiectivitate şi cu un dram de maliţiozitate feminină aş fi presupus un început de 70.

La cei 79 de ani era mai vie şi mai tânără decât mulţi din generaţia care acum va împlini 20 de ani. O prezenţă atât de captivantă încât mi-aş dori sincer ca la vârsta mea să îi pot semăna. Madame, cu plecăciune şi cu umilinţă vă mulţumesc pentru aceste atât de pline 20 de minute din viaţa dumneavoastră când v-aţi intersectat cu drumul meu.

Pentru cei trei preşedinţi votaţi, să-mi daţi

”Să ni se dea”. Nu contează, ce doar ”să se dea”.

Asta e obsesia românului şi obsesia Pieţei revoluţionare. Poate şi a altor naţii, nu am fost, nu cunosc în detaliu amănuntul, nu mă pot exprima. Forma asta impersonală a verbului este cea care mă scoate din minţi. Este ceea ce rămâne din ”mamă, dă-mi să mănânc / mamă, dă-mi voie să mă duc la joacă!” când mama nu mai e în preajmă, iar copilul refuză să crească şi să îşi asume responsabilitatea faptului că trebuie să ia decizii pentru sine sau chiar pentru alţii.

Am văzut o mulţime de tineri, aş zice chiar copii ieşiţi la demonstraţie, fără habar să nu aibă de motivele demonstraţiei şi de ceea ce vor. Vor aşa, ca un fel de fiinţă supranaturală să se pogoare din cerurile lui Dumnezeu şi să dea, cu ambele mâini, poate chiar să reverse dintr-un fel de corn al abundenţei belşugul peste el în primul rând şi poate peste familie.

”Să ni se dea de lucru!” Cine? Ce lucru? Mă şochează obsesia şi idolatrizarea pe care unii dintre cei proaspăt ne-absolvenţi de liceu o au pentru perioada comunistă. Era mai bine atunci fiindcă oamenii primea(u), acordul fiind al dracului de opţional de lucru. Da, oamenii primeau de lucru. În genere pela Canal, în Deltă, sau aiurea, unde o minte creaţă considera că trebuie făcut ceva, fără să se ia în considerare nevoile reale. Aşa că oamenii ăia mureau pe capete, lucrând undeva, ceva fără să înţeleagă ce şi cu ce scop. Se dădeau repartiţii. Tinerii uită că repartiţiile se dădeau pe pile în primul rând şi pe merit ce mai rămânea. Doar Dumnezeu ştie câte minţi geniale s-au ratat fiindcă nu au avut Kentul izbăvitor. Da, se dădeau repartiţii, dar nu se ţinea cont, ba chiar se dorea ca legăturile de familie să fie rupte. Absolvenţii din Ardeal erau trimişi în Dobrogea, muntenii în Bucovina, oltenii în Transilvania, moldovenii săraci şi fără un rost în satul lor plecau unde vedeau cu ochii. Iaca sursa bancurilor regionale şi a discriminărilor pe baza locului naşterii. Şi asta se făcea ca un experiment social, fiindcă oamenii fără legături puternice familiale erau mai simplu şi mai uşor de îndoctrinat. Era mai simplu să îi pârăşti pe vecinii pe care nu i-ai văzut în viaţa ta decât pe cei la masa cărora împărţiseşi un colţ de pâine cu mâncare în copilărie.

”Să ni se dea locuri de muncă bine plătite.” Ca să fii plătit, trebuie să ştii să faci ceva. Iar când tot liceul ai fredonat-o ca să-i arăţi profului ce cool eşti tu şi ce relicvă e el, când după 12 clase habar n-ai să faci un lucru atât de elementar precum acordul gramatical şi nu eşti în stare să ai şi să exprimi un gând coerent, ce angajator e nebun să te încarce cu o responsabilitate pe care ştie că nu o poţi îndeplini?

Îi detest sincer pe cei de la guvernare/ guvernări. (Nu mai cred în ”arde-i pe corupţi”, sau în altceva decât ”la timpuri noi, tot noi”.) Fiindcă ei au generat prin propria incompetenţă prăpădul care stă să vină. Apreciez însă minima decenţă a lui Boc care recunoaşte că nu are de unde da salarii mai mari. Şi absenţa de la manifestaţii a politicienilor. Şi sancţionarea verbală a politicienilor foşti, actuali sau wannabe care s-au visat în poziţia de lideri de Piaţă şi surfer de nemulţumire populară.

 

Tot scandalul acesta îmi aduce aminte despre o întâmplare care mocnea în memoria mea. O călătorie la ceas de seară cu trenul, oameni pestriţi în vagon. Printre ei şi un fel de roacker-hippie-visător-filozof. Care propunea ca soluţie a problemelor existenţiale şi de multe alte naturi euthanasierea obligatorie după o anumită vârstă. Un pic pe baze etnice, un pic pe baze geografice, un pic sexist, un pic pe baza orientărilor sexuale şi ce mai rămânea în baza meritelor personale. Teoria friza un absurd absolut, bazată pe una dintre cărţile lui Asimov din ciclul Roboţilor. Am stat, l-am ascultat, am pus întrebări, încercând să îi înţeleg mintea creaţă. La final l-am întrebat cine ar trebui să fie însărcinat să ia decizia de a condamna la moarte un om. În momentul acela s-a blocat, a început să se bâlbâie şi a venit salvator cu un răspuns ”un comitet de filozofi”. Ultima întrebare a fost ”şi dacă acest comitet de filozofi nu te consideră suficient de important pentru a ţi se permite să trăieşti?” Blocajul a fost atât de complet, că vreo câteva secunde a uitat să mai respire de atâta indignare. Cum să nu i se permită lui? Tocmai lui!

Asta e problema Pieţei. Toţi vor să li se dea, fără să aibă o viziune clară măcar asupra a ceea ce doresc, cei mai mulţi. Vrem ”jos” şi sânge cala Circulroman, dar uităm că tot pe ei i-am aclamat acum câţiva ani ca pe nişte eliberatori de neam şi ţară. Şi mai ales uităm că arderea de tot e bună doar când în locul vechiului sunt deja seminţele germinânde ale noului. Tare mi-i frică de germenii pe care-i văd, că ori sunt sterpi, ori sunt o specie nouă cu care nu pot rezona sub nicio formă.

Şi de asta mă înclin cu umilinţă în faţa bătrânilor care ies acum, cei care acum 20 de ani nu au avut tupeu să iasă sau să se impună fiindcă au considerat că nu sunt suficient de reprezentativi pentru ca să conteze. ”Vom muri dar vom fi liberi” e ceea ce predau cu nişte ultime puteri celor din jur. Şi celor de acasă. Nu mai speră să li se dea. Încearcă să îşi ia singuri libertăţile şi drepturile de care au nevoie. Şi ştiu care le sunt responsabilităţile şi acum.