De ce se lasă femeile bătute?

De ce se lasă femeile bătute?

 

Primul şi cel mai onest răspuns pe care îl pot da la întrebarea asta dureroasă e ”de proaste”.

De ce se lasă o victimă călcată în picioare? De proastă.

De ce agresează agresorii? Fiindcă li se permite şi fiindcă li se permite să fie proşti şi să îşi permită aşa ceva. (Cu asumarea repetării)

 

Nu, nu am fost bătută în niciuna dintre cele două tentative eşuate de convieţuire paşnică. Şi nu, nu provin dintr-un cămin agresiv. Toată viaţa mea tata nu m-a bătut decât o singură dată, dintr-un motiv greşit, dar cu un motiv pe care l-am înţeles şi atunci şi acum. E drept că a făcut-o o singură dată, dar a făcut-o bine! Iar asupra mamei nu l-am văzut ridicând niciodată nici mâna nici vocea.

Din nefericire, la capitolul inteligenţă emoţională nu stau prost ci extrem de (foarte) prost. Aşa că de ambele dăţi am încercat să îmi aleg ceva şi am ales altceva şi nu am ştiut să mă uit dincolo de limitele înguste ale criteriilor stabilite.

 

Acum câteva zile am văzut un documentar care pe de o parte m-a pus pe gânduri extrem de grav şi pe de altă parte, mi-a deschis mintea. Era vorba despre un documentar despre viaţa gorilelor de munte (silverbacks), parte a unui studiu care durează de 17 ani şi care va mai dura încă multă vreme de acum înainte.  Fragmentul cheie pentru mine a fost cel în care, aparent neprovocat, uriaşul mascul a pus mâna şi i-a aplicat o corecţie fizică femelei.

Din off, o doamnă destul de dezgustată şi indignată l-a întrebat pe cercetător ce a provocat agresiunea asta inutilă şi ce are de gând femela să facă.

Desigur, necunoscând gorileasca, omul nu avea ce să explice. (Da, rămân la părerea mea fermă din copilărie că animalele vorbesc.) O posibilă cauză a agresiunii masculului erau cei câţiva burlaci care se frăsuiau pe acolo. Putea fi şi varianta prototip a  expresiei ”femeia nebătută nu simte că e iubită” şi a expresiei ”ştie ea de ce, eu nu trebuie să mai ştiu”. Ba chiar era perfect posibil să o bată ca o expunere a forţei sale fizice, o corecţie by proxi aplicată potenţialilor rivali, ca aceştia să ştie cu cine se pun şi ce îi aşteaptă la o adică.

La fel de incert era şi răspunsul femelei. În baza experienţelor precedente, femela putea să testeze piaţa, în căutarea unui nou partener, sau să rămână la masculul agresiv deoarece un astfel de mascul e mai capabil să asigure apărarea progeniturii.

În societatea respectivă, agresiunea masculului putea fi adesea declanşată de către femelă, ca un test al capacităţii lui de a o apăra şi de a îi apăra urmaşii. (De câte ori n-aţi văzut câte o femeie care provoacă un mascul până în momentul în care amărâtul rămâne fără alt răspuns decât cel fizic?)

 

Şi stau eu şi mă gândesc la faptul că suntem rude destul de apropiate faţă de gorile. Un 90% din bagaj genetic similar.

Cu cimpanzeii avem 98% comun. Şi cimpanzeii au comportamente asemănătoare, atât masculii cât şi femelele.

 

E posibil ca pe undeva, adânc în codul nostru genetic să avem scris un răspuns reflex la agresiune.

Teoretic, prin educaţie suntem învăţaţi să respingem agresivitatea. O mulţime dintre ritualurile sociale sunt de natură de a îmblânzi, adormi, anihila agresivitatea masculină. Sau măcar spre a o curba spre potenţiali inamici în locul nucleului luat în discuţie (familie, trib, naţiune). Cu toate astea, o femeie liberă să aleagă, va alege, statistic vorbind, în majoritatea cazurilor, un bărbat cu un nivel crescut de testosteron. Iar un nivel mare de testosteron e departe de a fi un indicator al blândeţii inerente a persoanei.

Deci iată-ne într-un minunat cerc vicios: cultivăm bărbaţii cu un nivel ridicat de testosteron, le permitem reproducerea într-un ritm mai mare decât pentru cei cu nivele medii, le cerem să se comporte ca nişte măicuţe în strană şi pe urmă suntem şocaţi când ei nu se comportă aşa.

 

Departe de mine să susţin că hormonii sunt cheia de boltă a comportamentului uman. Creierul e cheia. Fiecare are liberul arbitru să facă sau să nu facă un lucru. Poţi să ai capacitatea fizică de a rupe în mâini o potcoavă. Nu înseamnă că trebuie să îţi foloseşti toată acea forţă fizică asupra unui oponent. Şi mai ales nu înseamnă că oponentul e partenera de viaţă.

 

Însă cel mai adesea, violenţa familială pe aceasta se bazează.

 

El o bate fiindcă poate şi fiindcă a fost educat să ”ştie” că dacă nu ridică pumnul în casa lui, nu e bărbat.

Ea e educată că femeia e datoare să se supună bărbatului, că abuzul e o manifestare a iubirii.

 

Cheia e educarea corectă a copiilor.

Anunțuri

Un răspuns la „De ce se lasă femeile bătute?

  1. O analiză mai mult decat corecta a violentei sociale. Ce am scris eu se refera, stii bine la bataia ca placere sexuala. Nu o gusta toata lumea, insa femeile sunt mai rapid dispuse sa incerce macar drept scuza pentru o bataie „normala”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s