Când iertarea creştină devine un păcat

Una dintre virtuţile de bază ale creştinului este de a ierta. Stă scris că dintre păcate doar hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată. (Deşi aici, tare-mi pare mie că iar punem noi, muritorii popreli şi stăvilare Domnului Dumnezeu.)
Prima discuţie colaterală este: dacă este posibil să fie iertată, va şi fi iertată greşeala respectivă? Iar dacă e aşa, de ce la slujbele de iertare de la biserică apare ”blestemul preoţesc” de care trebuie să fii izbăvit? Nu cumva slujitorii Domnului ar trebui să aibă întoarcerea celuilalt obraz ca profesiune de credinţă?
A doua discuţie colaterală e ce înseamnă hula împotriva Duhului Sfânt. Negarea verbală lui sau fapte din care lipseşte cu desăvârşire iubirea?

Azi cineva care m-a dezamăgit crunt şi-a cerut iertare în faţa mea. O iertăciune cu ”condiţii impuse”. Mi s-a cerut să înţeleg că nu doar cel care m-a insultat a greşit, ci vina e şi a mea, fiindcă l-am provocat.

În acest caz particular, nu consider că am provocat. Din contră, am încercat să evit anumite discuţii dar nu am avut cu cine. Să presupunem însă că aş fi fluturat cârpa roşie (chiar dacă vederea bovinelor e monocromă) în faţa taurului. Cu alte ocazii am făcut-o. Sau mi s-a făcut. Fiecare e liber să accepte sau să ignore orice provocare. Fiindcă d-aia ai cap, minte şi liber arbitru. Ca să le foloseşti, nu ca să nu îţi plouă-n gât sau să ai ce ignora şi neutiliza. Vorbitorii de engleză au un proverb haios cu privire la acest aspect: ”use it or (you will) lose it”: foloseşte-l sau îl vei pierde. Orice lucru lăsat în paragină va dispărea iremediabil. Tot aşa şi cu neuronii, mintea şi liberul arbitru.
Orice provocare ai întâlni eşti liber să o urmezi sau să o ignori dacă nu eşti în stare să îţi asumi consecinţele nedorite ale acţiunilor tale.
La fel cum trebuie să îţi asumi până la capăt consecinţele acestor acţiuni, indiferent dacă îţi convine sau nu ceea ce a ieşit.

Nu cred în iertarea fără de căinţă şi nu cer iertare dacă nu îmi pare rău pentru faptele mele şi nu sunt decisă să evit din toate puterile repetarea viitoare a situaţiei. Aşa că nu pot să acord iertare în condiţiile neasumării răspunderii şi lipsei de înţelegere a responsabilităţii faţă de acţiunile tale.
Mai mult decât atât, obrazul în care s-a dat nu e al meu ci al altcuiva deci nu am nicio cădere să întorc capul altuia pentru a primi o nouă lovitură. Şi mă simt şi responsabilă pentru acel cap şi acel obraz, deci vor exista cu siguranţă, cândva consecinţe.

Mila creştină e un lucru minunat. Atât de minunat căci e de sorginte divină.
Dar mărgăritarele nu se aruncă porcilor.

Aşa că nu pot să uit injuriile aduse şi nici daunele colaterale care au apărut datorită acestei situaţii nu o să le şterg cu buretele. Cândva, când voi avea timp voi cere clondirul cu mastică prima pentru a putea să dezinfectez zona contaminată de contactul cu persoana care m-a ofensat.

Ştiu însă că mă citeşti. Aşa că te invit să-ţi pui singur unghia-n gât ca piţigoiul: toată situaţia de rahat în care ai vrut să mă bagi a generat o turnură extrem de propice a vieţii mele. Încetează să mă mai muşti de cur. N-am glumit. Sunt otrăvitoare. Chiar sunt!

Anunțuri

2 răspunsuri la „Când iertarea creştină devine un păcat

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s