Obsesia retro

Azi dimineaţă am intrat în McDonalds-u” de la Gara de Nord. Nu contează nici cu ce am păcătuit, nici cât de tare a urlat după aia ficatul la mine, semn că n-am băgat în stomac mâncare ci plastic cu potenţiatori de aromă. Dar nu asta contează. Ce contează e decorul. Retro.

Se poartă decoraţiile retro în Bucureşti şi în alte părţi. Iar reto = interbelic.

Nu contest, interbelicul a fost perioada cea mai fertilă din punct de vedere spiritual şi creativ a României. Marea majoritate a Literaturii Române, aia cu majusculă, s-a distilat atunci. (Deşi cu regret, trebuie să spun că cea mai fertilă perioadă materială – din punctulul meu de vedere –  a fost perioada comunistă.) În literatură, cam tot ce a urmat după nu s-a mai ridicat la acelaşi nivel. Singurii pe care-i lpot numi eu egali cu acei titani sunt Blaga, Labiş şi Grigore Vieru. Iertată fiu dacă alţii nu-l consideră aşa pe poetul din partea de dincolo de Prut a României. Nichita Stănescu pe un trist şi îndepărtat eşalon doi. Da, perioada comunistă a impus cu forţa nişte forme care au trebuit să fie umplute. Şi uneori s-au umplut bine. Alteori, strecurându-se pe alături, scăpând de fecioarele de fier aduse de fantoşa omului nou, din toate punctele de vedere mai bun, atât de bun încât devenea o specie nouă per se. Dar prost în majoritatea. Prost fiindcă creaţia şi tortura nu fac niciodată casă bună.

De literatura de după ”90… Mă abţin. Ce am citit eu şi recunosc, n-am citit mult m-a dezamăgit. Tranziţia de la Literatură la pizderatură i-a cauzat neuronului meu literar şi anume o stare vecină cu voma. 

Pentru alţii, interbelicul reprezintă tot ce a reuşit România să dea mai bun şi în alte domenii: onoare (deşi până şi eu am auzit de nişte scandaluri sexuale şi politice cu nimic mai puţin sordide decât cele de azi), arhitectură, evoluţie de la Ev mediu nedesprins bine de antichitate la Modernism. În definitiv la ”907 viaţa ţăranului – cu pondere uriaşă în ierarhia socială nu prea era semnificativ de cea a dacului de sub Scorillo.

Însă ceea ce nu prea văd să conştientizeze bine cei care se închină repetat la acea perioadă e că atunci România a fost condusă de la închistarea tipic slavo-ortodoxă-balcanică cu închinăciune către Înalta Poartă, către modernitatea occidentală. (Alt cur de pupat, aceleaşi vechi metehne totuşi dintr-un punct mai cinic de vedere.) În perioada aia care a stat sub semnul încercărilor şi zbuciumului, s-au preluat elemente vechi şi s-au regândit ca să fie generatoare de nou. Hipsterismul ăsta cu obsesie calată pe interbelic totuşi nu prea generează nou. Mi se pare cramponare de o perioadă care a trecut şi care bine sau rău nu se mai poate întoarce. 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s