Gluma pentru Daily Cotcodac

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc  la calitatea filmelor din ziua de azi încep să mă mir sincer cum nu dau faliment nici torrenţii nici cinematografele…

Anunțuri

Recenzie de film

Din motive de neşansă nu reuşii să evit Thor. Şi cu toate că ştiu extrem de puţine despre mitologia nordică, mă jur că Loki nu era un puşti imberb, Thor nu era cine ştie ce frumuşel şi am dubii majore că în Walhala se învaţă maniere de secol 21, mai ales dacă ai o problemă cu alcoolul. În Walhala n-am auzit de zei negri. Iar Ce dracu l-a putut convinge pe SIR Anthony Hopkins să joace un rol secundar într-un film de mâna a 20-a, cam de acelaşi nivel cu Creaturile mutante zombie kung fu se întorc în Hawaii, partea a 15-a, mă depăşeşte cu desăvârşire.

Per total, băi frate, când îţi permiţi să bagi într-un film jdemilioane de dolari, cum pula lui Thor nu-ţi permiţi să citeşti dracului pe Wikipedia măcar despre el? Nu mai zic să angajezi măcar un şcoler din zona nordică pe post de consultant. Sau măcar să cumperi câteva cărţi de mitologie nordică. Că poate profesorii de istorie a religiilor/ mitologiilor nu şi-or dori toţi să le fie asociat numele cu oraşul minciunilor.

Stiluri de viaţă

http://www.vice.com/ro/read/e-sinistru-sa-fii-vegetarian-la-un-craciun-tradtitional-romanesc

Cum eu cred cu tărie că fiecare are dreptul să facă fix ce vrea cu viaţa lui şi să mănânce fix ce-l duce capul, nu mă oripilez nici când se mănâncă feluri cu carne în faţa mea, nici când se mănâncă numai vegetale. Sincer, pot să rezist la ambele feluri de dietă fiindcă, dantiţia, structura stomacului şi lungimea intestinelor mă încadrează la omnivor. Din partea mea, dacă un om e suficient de tâmpit să îşi dorească o dietă de iarbă verde, dacă sunt într-una dintre acele rarisime zile în care mă dă afară din casă spiritul creştinesc de vegheat la binele aproapelui i-aş zice să pună dracului mâna pe cartea de istorie. Unde scrie clar că Europa n-a prea fost permanent un tărâm mitic al bundenţei hranei şi că ultima foamete care a bântuit pe aici fusă în ”pajnouă al secolului trecut. Adică acum mai puţin de două generaţii. Şi tot acolo scrie că împinşi de foame unii au încercat să mănânce iarbă numai ca să moară-n chinuri groaznice. Ocazie cu care consider că mi-am făcut datoria de bun samaritean şi dacă omul simte nevoia în continuare să mănânce iarbă verde, aia e, nu am nici cum, nici de ce să mă opun. Nu pot să mă piş pe libertatea lui, tot aşa cum dacă mie mi se scoală să mănânc cârnaţi sau chiftele, refuz să las un altul care nu e de acord cu mine să-mi strice cheful.

Sunt pe lumea asta oameni care nu mănâncă niciun fel de carne. Sunt unii care mănâncă numai legume crude. Habar n-am să spun dacă fac bine sau rău. Şi nici nu cred că e treaba mea. Din nefericire majoritatea celor care aleg să facă asta o fac din cauză de mofturi. Că e cool să demonstrezi că ai o vibraţie înaltă şi să nu mănânci fiinţe vii. Mie şi legumele mi se par suficient de vii, dar asta e părerea mea personală.

Ce faci când îţi pică-n casă unul dintre ăştia, când toţi ceilalţi musafiri nu au restricţii alimentare? Sincer, l-aş ţine la un regim strict de pită cu apă, în cazul în care nu e unicul invitat. Dacă e unic, înseamnă că vreau să-l onorez în mod special. Dacă e doar unul dintre mai mulţi şi nu e invitatul de onoare, atunci n-are decât să îşi aducă pacheţel cu sine, să facă foamea, să plece sau să nu vină deloc. Ori mâncă ce-i pun în farfurie, ori nu e treaba mea. Mai grav e când fâţa e din familie şi paranghelia e în familie. În acest caz, moftul român/ de orice altă naţionalitate şi etnie n-are nici un pic de empatie din partea mea. Facă foame cruntă sau să vină cu pachetul de acasă.

Desigur, aceleaşi reguli le aplic şi pielii mele. Dacă sunt invitată la masă iar ceilalţi au anumite cutume alimentare, dacă nu le pot tolera, fie nu mă duc, fie mă duc cu pacheţelul personal, că nu m-a slobozit nimeni cu hârzobul din ceriu.

Un rol de Primă Doamnă

Mi se pare de o mitocănie exemplară constatarea fostului preşedinte Băsescu referitoare la rolul Primei Doamne în societatea românească.

Cu toate astea, judecând modul în care au apărut Primele Doamne post-decembriste în societate, e posibil să fie adevărat. Şi ca rolul prezentului preşedinte să fie doar cu puţin mai greu decât cel al soţiei sale. Oroarea românilor faţă de Leana din capul satului a reverberază încă după 25 de ani.

Ultimele 3 prime doamne, Nina Iliescu, doamna Constantinescu şi Maria Băsescu au excelat prin absenţă. Pe primele două nici măcar nu-mi aduc aminte să le fi văzut la tv. Cam tot ce-mi aduc aminte din activitatea socială a primei doamne Băsescu sunt momentele în care şi-a însoţit – la cârciumă – soţul şi când la o petrecere câmpenească a ţiganilor a stat cuminte să i se pună o salbă de cocoşei la gât.

Doamna Carmen Iohannis are handicapul de a fi încă tânără, frumoasă, elegantă, stilată, româncă căsătorită cu un neamţ şi protestant şi vai, fără copii. Şi se ştie că femeia fără copii e o ţintă predilectă a predicilor multor iluştri ierarhi şi călugări români. Faptul că CNA a amendat-o pe Gabriela Firea pentru afirmaţiile făcute la adresa lipsei copiilor cuplului prezidenţial nu înseamnă că a amendat mentalitatea colectivă care o condamnă pentru toate cele de mai sus.

Mi-aş dori ca în sfârşit Prima Doamnă a României să-şi asume rolul social care îi revine. Mi-aş dori ca Prima Doamnă a României să înceapă să conecteze societatea la un minim de normalitate, frumuseţe, eleganţă, stil, inteligenţă şi bun simţ.

Un astfel de rol e al dracului de greu!

Cine-o mai face ca mine, ca mine să păţească!

Stăteam eu de vorbă cu maică-mea (greşeală fatală de eroare, da, cunosc) despre virtuţile peştelui şi la un moment dat madam M. spune că îi pare rău că a pierdut o reţetă de peşte în sos tomat pe care o avea de la un coleg de când preda la şcoala 10 acum vreo săptămână. Că era bună şi că ar mânca iar.

Şi ce zisăi eu în infinita mea înţelepciune?! Ia să gugălesc o ţârâşică pe net că tre să băgăsesc eu pe undeva nenorocita aia de reţetă sau una similară.

Ce să vezi? Am şi găsit. Cred că era chiar reţeta originală, dar în lumina unor reţete pe care le-am încercat în iarna asta, am modificat un pic.

Acum nu ca să mă laud, dar a ieşit excelentă.  Şi cum pe 16 dec ai mei au aniversat nişte ani de căsnicie, m-am înfiinţat la uşa lor cu un borcan din reţeta minune.

Mai bine mă uitam de doo ori. Fiindcă ai mei nu suportă majoritatea condimentelor şi fusese stabilit că le fac o porţie, am pus şi cimbrul şi ardeiul iute la final. Iar ce a rămas după ce am mâncat eu, tot un borcan am pus tot la frigider, după ce am l-am dat la bain marie, era numai bine pregătit să reziste până de anul nou când fusese programată deschiderea.. Desigur, când am luat borcanele din frigider, am încurcat borcanele. La propriu.

Şi când mă dusei azi ca o floare, mama a început să-mi povestească că dacă tot e peşte ar trebui să se mai simtă şi gustul de peşte nu doar cel de condimente, că nuş ce, că îi vine cimbrul pe gât. Finuţ aşa, până a ajuns la cimbru şi m-am prins că piticii au schimbat borcanele pe raft. Mi-am tras o palmă peste frunte, am pomenit câţiva sfinţi bine ţintiţi şi m-am dus să iau borcanul corect.

După care, gustă tata din el. După prima linguriţă a decretat că e comestibil fiin”că n-are cimbru.

– Ce ai pus în peşte?

– Ce se pune. Peşte, oţet, legume, roşii.

– Ce legume?

– Morcov, ceapă, ţelină, ardei copt

– Ai pus ceva prea mult.

Cine le-o mai face surprize, ca mine să păţească!