Stimată Doamna mama lu” BOR

scrisoare deschisă pe motiv de adrisant necunoscut

Poate că sunteţi mai de la ţară, aşEa, poate că v-a strunit prea tare bărbatul şi nu aţi ştiut decât să transmiteţi către BOR modelul educaţiei cu pumnul, poate că nu sunteţi tare şcolită.

E cam târziu să reveniţi asupra educaţiei parentale dar eu tot aş avea rugămintea să îi spuneţi copilului dumneavoastră următoarele:

– înţelegem cu toţii că e greu să fii ciuca bătăilor. Da, ştim că e neplăcut să te duci la şcoală cu un pacheţel bisericuţe de lemn sau zidiri de nuiele când alţi colegi au catedrale în fiecare oraş mai răsărit. Însă cum îmi zicea mama, dacă nu faci lucrurile la vremea lor, după aia începi să devii penibil. O ditamai catedrală în buricul târgului românesc nu o să apropie populaţia de biserică şi nici inaugurarea unei biserici la câteva zile nu compensează lipsa de spitale, cămine pentru nevoiaşi, pentru femei abuzate şi nici pe cea de şcoli. ”Ăia” au făcut şi Notre Dame, şi Sagrada Familia şi Westminister în alte timpuri. Şi biserica soră catolică, o fi dat Luther cu Manifestu-n gard sătul fiind de comercializarea indulgenţelor, dar le-a făcut în regie proprie. Nu cu abonament la bugetul de stat de unde ne plângem că nu avem bani să plătim medici, profesori, poliţişti, pensii.

– înţelegem că e greu să iei note mari la biologie, chimie, fizică şi logică dacă nu vrei să înveţi. Dar e timpul şi BOR-ul dvs să o facă fiindcă altminteri o să ajungă repetent şi ar fi păcat să pună cineva dinamită sub Sfinx, în peştera de la Polovragi, în Sarmisegetuza sau pe oriunde se mai găsesc rămăşiţe ale cultelor pre-creştine. Da, ştim şi biserica soră catolică a folosit papirusurile şi incunabulele rămase de la vechii greci şi romani ca să scrie rugăciuni peste operele lui Aristotel, Euripide, Euclide şi ai unora care s-au pierdut în Evul Mediu. Dar între timp a avut o idee excelentă un negustor şi a adus secretul hârtiei din China, un neamţ, Guttenberg a avut altă idee extraordinară şi a inventat tiparul aşa că nu mai e nevoie să tratăm mediile de scris cu apă regală ca să le putem refolosi. Biserica soră a avut idei măreţe. Când la noi Ivireanul alegea mucenicia probabil fiindcă se săturase să mai încerce să predea slovele unor loaze de beizadele locale la prima şcoală românească, dincolo fii elitelor nobiliare se băteau pe locurile de la universităţile locale. Care universităţi iniţial nu au fost laice ci religioase. Însă biserica catolică în continuare patronează Universităţi unde se face ştiinţă nu doar se predă religie, are observatoare astronomice, a acceptat că pământul se mişcă în jurul soarelui şi că au avut dreptate şi Tyho Brahe şi Galileo ba chiar sunt dispuşi să accepte că există viaţă în alte lumi şi dacă acei locuitori îşi doresc să îi le administreze taina botezului.

– înţelegem că e mai greu să creşti când vrei musai să încapi numai şi numai în cutiuţa Evului Mediu. Dar e timpul să se maturizeze şi BOR-ul dvs. Suntem în secolul 21. Da, ştim şi biserica soră catolică ardea homosexualii pe rug în evul mediu. Dar ardea şi vrăjitoare şi adulterini şi evrei şi ţigani şi ortodocşi laolaltă cu alţi sectanţi pe care Papa îi considera rătăciţi şi apostaţi. Noi credem e cazul să ne scoatem capetele din cutie şi să ne uităm în calendar. S-a renunţat la arderea vrăjitoarelor, a apostaţilor, a sectanţilor, a evreilor, a ţiganilor. Biserica soră a încetat să se mai opună până şi căsătoriilor inter-rasiale. Ba Papa a declarat că e ok să lăsăm evreii, ţihanii şi homosexualii în pace. La noi pe când aşa o deschidere?

Anunțuri

Ironia sorţii

Chiar dacă nu am capacitatea mamei de a identifica jegul, mai ales cel uman, o întrec la capacitatea de a-l arunca cu jet din viaţa mea.

Ironic e însă că jegul, dincolo de rănile pe care le-a generat m-a şi ajutat.

Prezenţa lui în viaţa mea mi-a distrus identitatea profesională însă tot el e motivul pentru care sunt acum stăpână complet pe viaţa mea profesională.

M-a uşurat de mult prea mulţi bani, însă indirect mi-a creat posibilitatea de a emite facturi şi a tăia chitanţe. Şi fiindcă nu mai trebuie să împart, fiecare leu e cu mult mai dulce.

M-a învăţat să urăsc şi să doresc moartea în chinuri cui a murdărit vieţile părinţilor mei (nu o să iau în veci cuvintele astea înapoi) dar mi-a dat şi material pentru minim 10 cărţi cu personaje negative pe care să le urâsc atât de mult încât să devină credibile şi deci cărţile vandabile.

Nu că ironia sorţii e sublimă, mai ales când e de partea mea?

Cine n-are ingineri, să-şi facă musai rost. Sunt minunaţi! (Arati 04 – final)

Discutam cu un bun amic, inginer constructor despre nişte chestii din viaţa mea care mă cam muşcă de cur şi deşi e amplu, tot nu se satură. Iar omul mi-a oferit o minunată soluţie inginerească. Aferim boierule!

Briefing pentru înţelegerea textului:

Arati e una dintre personajele mele, (în mitologia indiană reală e una dintre cele trei fiice ale lui Mara stăpânul demonilor). Iar în povestea mea, fiindcă nu şi-a ascultat tatăl, a fost alungată de pe moşia tatălui ei în lumea reală unde un pustnic din Benares a lăsat-o fără puterile demonice.
Ajunge ca sclavă la un han în Moldova, unde de ea se îndrăgosteşte un grămătic, Călin, care e şi el parte a cărţii, spionând pentru Mihai (Viteazu). Se îndrăgosteşte de Călin şi renunţă la natura ei demonică şi îşi ia numele de Tudoriţa. Dar în urma unui raid tătărăsc Călin e ucis, iar cel pe care-l salvează se dovedeşte accidental a fi o jigodie cu faţă umană. Desigur, personajele sunt imaginare cu excepţia celor care nu au fost.

….

Mâna răcoroasă a femeii poposi drăgăstos pe fruntea lui jupân Gavrilă neguţătorul. Iar buzele roşii îi atinseră tâmpla asudată.

– Bine te-ai întors dragul meu. Cum a fost călătoria? Am fost îngrijorată de moarte de soarta ta. Unde ai întârziat o săptămână? Vai, că de trei zile mi se zbate pleoapa a dreaptă şi m-am temut să nu fi întâlnit ghinionul. Dar de azi dimineaţă mă mănâncă ochiul stâng, semn că o să vii azi la drum şi ceas de seară.

Bărbatul ridică nervos din umeri.

– Ca toate călătoriile în slujba domniei. Ştii că nu am dezlegare să spun nici unde am fost, nici ce am făcut. Nu mă mai întreba tâmpenii. Că doară n-am fost la tălăniţe. Ştii prea bine că pentru tine şi pentru noi alerg.

Ochii verzui mierii ai hangiţei care-şi spunea Tudoriţa se plecară către podea în semn de umilinţă în timp ce tonul vocii lui se ridica ameninţător.

– Muiere, moară neferecată eşti. Mie-mi arde buza de sete şi mă junghie maţele de foame şi tu vrei să mă descoşi ce am făcut.

– Nu te supăra şi dumneata jupâne numai din atât. Că doar ştii cât ţiu la dumneata şi că fiecare răsuflare e ca să-ţi fac pe plac. Desigur că masa-i gata într-o clipită. Ia loc la masă şi o să-ţi servesc mintenaş bucatele. Cu mâna mea le-am făcut, gândindu-mă să te îndestulez şi cu mâna mea o să ţi le pun în faţă.

Bărbatul trase unul dintre scăuieşele de lemn de fag şi se aşeză la masa de lemn geluit unde numai oaspeţii de vază primeau dezlegare a sta. Ca prin minune pe masă apăru un ştergar de borangic alb, brodat cu fire negre şi roşii care se fugăreau pe pânza de un alb imaculat. Şi cu ştergarul se afla pe masă şi o cănuţă de lut ars plină cu ţuică de prună.

Luă o înghiţitură şi o aruncă cât acolo. Cănuţa de lut se făcu ţăndări de perete iar lichidul înflori pe var.

– Ce vrei să faci femeie? Vrei să mă faci să vărs? Nu te-am învăţat că seara, când sunt plin de praf vreau să beau ceva de calitate? După am călărit până mi s-au frăgezit pulpele şi curul pentru cele domnii, tu îmi dai poşirca asta pe care n-ar bea-o nici măcar un căruţaş beat care a ieşit prima dată din satul lui amărât? Ce-mi dai să beau? Băutură de bărbaţi sau pişat de cal?  Ş-o febră adevărată are mai multe grade decât chestia asta stătută

Ţipetele probabil se auzeau de la două poşte distanţă. Ceilalţi muştirii ai Hanului Fulgerat încercau să se pretindă că nu aud. Ba chiar vreo doi dintre cei mai slabi de înger se ridicaseră să plece, lăsând băutura nebăută şi mâncarea neterminată.

Hangiţa veni alergând cu altă cănuţă.

– Iartă-mă drăguţ jupâne, cred că am încurcat damigenele. Cum să-ţi dau marfă de mâna a doua tocmai dumitale?

Palma lui veni exact când femeia pusese  băutura jos şi o făcu să se clatine serios. Dacă nu s-ar fi prins de muchia mesei, ar fi căzut sub greutatea loviturii. Satisfăcut de etalarea de virilitate în stare brută, luă băutura, o gustă întâi, cu atenţie ca nu cumva să fi primit iar vreo poşircă nedemnă de palatul lui, îşi şterse mustaţa cu dosul palmei, scuipă pe jos şi o dădu pe gât. Ceilalţi muştirii lăsară şi ei după puteri bani în dreptul farfuriilor şi rând pe rând se făcură nevăzuţi. Unii dintre ei clătinau din cap cu tristeţe, amintindu-şi de vremurile în care kir Ianulea nu accepta ca sclava lui dansatoare să fie atinsă de mâna cuiva.

– Aaargh, ca focul arde muiere! Asta-i băutură să-i dai bărbatului tău, nu … şi limba i se împletici uşor în gură în căutarea unui cuvânt care să descrie adevărul indignării lui. Dar dacă l-ar fi urmărit cineva ar fi văzut că şi ochii i se împleticeau uşor peste obiectele din camera cea mare a hanului, la fel ca limba în gură. Acum adu mâncarea. Şi să nu-ţi mai aud pizda aia de gură trăncănind până îmi strică cheful de viaţă. Ce mi-ai făcut de mâncare dacă tot ţi s-a arătat semn că o să vin?

Ochii Tudoriţei erau încă plecaţi a supunere în podea. Lucru bun de altminteri căci jupân Gavrilă nu putea să vadă scânteile care luminau adâncurile lor,  din ce în ce mai verzi şi cumva cu ape negre, nepământene. Şi tot cu ei plecaţi, fără să rostească un cuvânt îi puse în faţă o pitucă din făină albă, o farfurie plină cu pui la ceaun cum nu se mai făcea nicăieri în toată Ţara şi o carafă de vin de Băbească aproape neagră, uleioasă şi brumată. Mirosurile care se ridicau erau atât de îmbietoare încât jupân Gavrilă îşi şterse iar gura umezită de poftă. Îşi scoase jungherul de la brâu şi-l înfipse în carnea fragedă, să o despice şi ajutându-se de mână rupse un copan. Privi cum picurau sucurile din el, desfătându-se cu mirosul.

Un junghi îl făcu să se albească de durere. Era ca şi cum, ca şi cum i-ar fi înfipt şi lui un jungher în vintre. Dar valul de durere trecu înainte să apuce să se înspăimâinte. Muşcă brutal din copanul rupt, mânjindu-se de grăsime pe buze. Înghiţi hulpav carnea, aproape nemestecată şi se şterse pe ştergarul alb ca laptele. Şi trebui să clipească de vreo două ori fiindcă de foame i se părea că firele negre şi roşii mişunau în faţa ochilor lui ca nişte furnici. Iar carnea i se întoarse în gură, cu gust de cenuşă şi în nări simţi miros de hoit. Aruncă de perete şi copanul şi într-un acces de mânie mătură şi pâinea, şi restul fripturii de pe masă. Numai carafa cu vin o cruţă în mânia lui dezlănţuită. Puse direct mâna pe ea şi bău direct, ghiolbăneşte, fără să-i pese de nimic, încercând să îşi cureţe gura. Dar cum începu să îi curgă pe limbă, în locul gustului cunoscut, fructat şi aproape acidulat, i se năzări că îi curge sânge de om pe gât.

Alarmată de tot tărăboiul, Tudoriţa veni alergând.

Furia lui jupân Gavrilă i se citea pe faţă iar în ochi îi plutea moartea. Dădu să se ridice de la masă şi încercă să pună mâna pe curea să îşi facă dreptate. Dar nici picioarele şi nici mâna nu-l ascultau. De fapt de la gât în jos nu mai putea să mişte nici măcar un muşchi. Ochii hangiţei începeau să se vadă negri în lumina lămpilor atârnate de pereţi şi un zâmbet îngheţat şi crud ca al crivăţului însuşi îi făceau să se ridice colţurile buzelor atât de roşii încât păreau pictate într-un rictus teribil. Şi în momentul acela înţelese de ce primise poşirca de ţuică întâi.

Tudoriţa se aşeză în faţa lui şi îşi apropie chipul suficient de al lui ca să-i poată simţi mirosul trupului şi adierea vorbelor. Iar pe sub mirosul proaspăt de trup de femeie, de săpun de casă cu leşie şi flori de câmp se strecura un miros greu, când de ţintirim, când de altceva ce se târăşte prin ţintirim când e noaptea mai neagră.

– Ce mi-ai dat să mănânc?

– Ce-i jupâne? Nu-ţi mai plac carnea sângele de om? Sau îţi cad greu numai că-s dintr-un hoit puţin putrezit? Îl voiai mai plin de viermi? Ţi-ar fi satisfăcut mai mult palatul delicat?

– M-ai otrăvit, curvo!

– Poţi să-mi spui şi că-s curvă. Asta am fost înainte de Călin, pe când aici era jupân Kir Ianulea, înainte de kir Ianulea, de când am fost prinsă roabă în Benares. Şi dacă stau să mă gândesc la ce spune popa, curvă am fost şi când eram în palatul tatii. Şi curvă m-ai făcut să fiu iar de când sunt cu tine. Dar numele meu nu e curvă şi nici Tudoriţa. Tudoriţa mi-a spus Călin când m-a învăţat ce e dragostea. Numele meu e Arati. M-am născut prinţesă a demonilor dintr-un rege al demonilor dintr-un alt ţinut, pe când omul era doar un vis dezlânat în Mintea Divină.

Bărbatul încercă din răsputeri să o scuipe în faţă, dar nu mai avea nici măcar salivă în gură. Şi nici voce. Din gâtlej i se auzi doar un fel de cârâială.

– N-ai de grijă Gavrilă. Ce ţi-am dat, nu ţi-am dat să mori. Nu-mi scapi tu aşa uşor. Doar cât să te ţină nemişcat în timp ce-mi fac mendrele  cu tine.

Bărbatului i se năzări că trăsăturile femeii încep să se schimbe în faţa ochilor lui. Ba că din gură i se repezea o limbă lungă, bifurcată şi neagră ca a şerpilor, ba că faţa îi era când bălaie când i se întuneca precum a unei ţigănci, ba că părul până dincolo de genunchi îi curgea mătăsos peste umeri, ba că şuviţele i se întindeau spre el ca nişte cârcei monstruoşi.

Arati întinse mâna să-l mângâie blând pe faţă şi-şi plecă tandru capul, ca şi cum ar fi căutat să-l sărute.

– Nu te teme jupân Gavrilă. Că dacă nu-mi place ceva pe lumea asta, nu-mi plac bărbaţii laşi. Şi ştii ce nu-mi mai plac? Nu-mi plac mincinoşii şi pace bună. Râse sec, ca un lătrat. Asta-i ciudat, nu-i aşa, dacă stăm să cugetăm vintrele cui m-au zămislit. Dar de când m-am îndrăgostit de Călin, de când i-am gustat sufletul curat, nu mai sufăr mincinoşii. Mi se par greţoşi ca untura râncedă.

Locurile pe care îşi plimbase degetele pe faţa lui începură brusc să doară de parcă cineva ar fi trecut o cute peste piele. Iar pe faţa de masă înfloriră primii picuri de sânge.

Când femeia care acum îşi spunea Arati îşi retrase mâna, buricele degetelor îi erau pline de sângele lui şi de fiecare unghie era agăţată câte o fâşie de piele.

Sub ochii lui din ce în ce mai îngroziţi, femeia linse fiecare picătură de sânge şi culese senzual cu limba fiecare fâşie de piele jupuită de pe faţa lui. Iar faţa ei începu să se modifice grotesc căpătând o culoare neagră cu tatuaje roşii. În loc de ochi, îl priveau flămânde două hăuri fără fund, trăgându-i sufletul îndâncuri.

– Ei, dar ce avem noi aici? Avem un mincinos, un hoţ de suflete, un laş căruia îi face plăcere să umilească femeie şi încă multe altele. Aşa un festin pentru fiica tatălui meu! Aşa o bucurie fără margini ce o să am azi.

Pleoapele negre acoperite şi ele cu desene păgâne roşii îi acoperiră ochii. Când le ridică iar, în negrul lor se vedeau cum joacă flăcări roşii.

Părul negru, lucios ca o coamă de cal i se ridica uşor, şuviţă cu şuviţă, ca nişte lipitori monstruoase care se apropiau de el încet, încet. Jupân Gavrilă îşi pierdu de groază controlul şi asupra beşicii udului şi asupra pântecelui. Un miros îngrozitor umplu încăperea dar arătarea nici măcar nu strâmbă din nas. Ba chiar trase mai adânc duhorile în piept şi un zâmbet drăcesc îi înflori pe ceea ce avea în faţa gingiilor, dezvăluind o gură mai plină de dinţi decât a oricărei creaturi a lui Dumnezeu pe care o văzuse vreodată neguţătorul.

Gândul la Dumnezeu o făcu să tresară imperceptibil, dar şuviţele de păr îşi continuau târăşul spre el, lent, dar inexorabil. Disperat încercă să îşi facă cruce cu limba în cerul gurii să alunge demonul.

– Nu te obosi Gavrilă nici să-ţi faci cruce nici să-ţi chemi Dumnezeul că n-au ce face împotriva celor ca mine. Un alt Dumnezeu ar fi trebuit să strigi cu glas tare şi numele altui prinţ ar trebui să spui ca să-ţi fie pavăză. Şi nici măcar de ai şti acele nume, tot nu m-ai putea opri.

O şuviţă groasă cât o funie i se încolăci de gât, începând să strângă iar alte două i se strecurară în nas ca două râme grase. Deschise  gura încercând din răsputeri să caute aerul, dar asta căutase demonul. Şi în clipa  în care deschise buzele, limba aceea de şarpe i se strecură în gură, cercetând, îmboldind şi după aceea i se strecură pe gât în jos ca într-un sărut monstruos. Prin faţa ochilor începură să i se perinde nebuneşte imagini în timp ce simţea cum nişte degete fantomatice i se strecurau sub ţeastă, umblându-i prin creieri, răvăşind totul în căutarea a ceva. Dinţii aceia ascuţiţi i se înfipseră în buze, sfâşiindu-le fără de efort măcar. Încercă în van să urle de durerea care se revărsa în valuri asupra lui de pretutindeni, de la buzele despicate la gâtlejul în care parcă se strecura o flacără amară. Dar aceeaşi limbă care-l sfredelea nemilos îi răpea orice posibilitate de a urla de durere sau după ajutor. Sau pentru amândouă.

Iar în momentul acela simţi cum în creier şi în inimă i se rupe ceva. Drăcoaica se desprinse de el, cu buzele pline de sângele lui. De data asta nici măcar nu se mai obosi să-l cureţe.

Îşi aduse palma dreaptă în faţa lui şi scuipă ceva, ca două mărgele. Una ce părea de sticlă în care se învălmăşeau culori şi ceva ca o umbră strălucitoare pe o parte şi întunecată pe cealaltă pe care nu reuşea să o cuprindă cu totul.

– Ce avem noi aici jupâne? Chiar aşa, ce avem noi aici? O unghie ascuţită ca un vârf de obsidian apăsă asupra mărgelei din sticlă făcând-o să se sfărâme într-un nisip fin pe care arătarea i-l suflă în ochi.

Şi pe dată prinse a vedea din nou ceva ce abia îşi aducea aminte că trăise. Ceva de a cărui amintire se temea atât de mult încât nu dorea să îşi aducă aminte. Se afla gol, flămând şi mort de sete, legat cu cruzime precum un câine în lanţ de unul dintre pereţi negri ai celei mai mari cetăţi domneşti pe care o văzuse. De fiecare din ceilalţi opt pereţi era priponit un alt băietan, la fel de gol, de chinuit şi înfricoşat ca şi el, iar în faţa lui, în centrul camerei se afla o altă făptură monstruoasă. Un bălaur negru cu 9 capete care îi privea cu o curiozitate rece pe fiecare dintre ei.

– Ehe băieţii mei, ce recoltă bună secerat-am azi! Fiecare dintre voi e un mincinos, fiecare dintre voi s-a dat răului şi în toţi arde nevoia. Vreţi bani? Vreţi faimă? Vă vreţi libertatea? Atunci aşa să fie! Ultimul care supravieţuieşte o să fie mai liber decât şi-a imaginat vreodată. Cu asta uriaşa reptilă fâlfâi din aripi, aproape leneş, ridicându-se spre  cupola deschisă şi lăsându-i singuri să se privească cu ură şi să sară la bătaie fiecare pentru viaţa sa.

Se văzu aruncându-se la beregata celui mai apropiat dintre ceilalţi prinşi, dorindu-şi cu atâta ardoare ca el să fie ultimul. Se văzu crăpându-i capul unui alt băietan şi repezindu-se să îl stranguleze cu lanţul pe un altul, luptând ca un animal în cuşcă până când rămăsese singurul în viaţă pe podeaua udă de sânge. Iar atunci se întorsese şi balaurul care-l pusese să scoată creierii şi inima fiecăruia dintre cei ucişi şi să guste din fiecare înainte de a i le da să le mănânce. Se văzu jurându-i Stăpânului credinţă. Şi se văzu deasupra unui leagăn din care îl priveau doi ochi albaştri de prunc, se văzu aplecându-se asupra pruncului şi smulgându-i sufletul aşa cum îi poruncise Stăpânul înainte de a i-l pregăti la proţap. Şi se văzu înghiţind sufletul acela nevinovat fiindcă Stăpânul îi spusese că la adăpostul celui de-al doilea suflet n-o să afle nimeni, nici măcar Arhimandritul, nici Patriarhul de la Rusalim de l-or spovedi de faptele lui.

Din a doua mărgică se ridică un ţipăt atât de puternic încât carafa de pe masă se crăpă, vărsând tot vinul pe masă.

Brânca cu gheare monstruoase a creaturii se transformă la loc în mâna mângâioasă de femeie pe care o ştia atât de bine şi prinse a alinta boaba aceea jumătate strălucitoare, jumătate întunecată, în timp ce bolborosea nişte vorbe de neînţeles într-un fel de păsărească, până se despărţi în două boabe mai mici numai de câte un fel.

Imediat boaba întunecată începu să se rotească nebuneşte în palma ei, oscilând între boaba luminoasă şi încercând să sară către el. Arati o străpunse cu o unghie tot neagră, ca o ţepuşă. Imediat mărgica începu să fumege, răspândind miros de pucioasă şi ceva încă mai rău decât pucioasa şi să se zbată ca şi cum ar fi fost vie. O privi lung şi cu o mişcare iute o scufundă în vinul sau sângele care băltea pe masă. Imediat acesta începu să spumege furios şi încă mai mult din fumul de pucioasă se ridică, până când nu mai rămase nimic pe masă, nici vin, nici otravă.

Jupân Gavrilă înghiţi în sec că ştia ce este negreaţa aceea otrăvitoare. Îşi aducea aminte prea bine când balaurul cel mare i-o picurase în ureche. Îşi amintea şi durerea fizică produsă de arsura ei, dar şi de senzaţia de invincibilitate pe care i-o adusese din momentul în care se unise cu sufletul lui şi sufletul acela nevinovat pe care-l luase în stăpânire. De atâţia ani otrava aceea îi dădea putere încât faptul că i se luase acum, fără de veste îl făcu să se prăbuşească ca un copac cu inima putredă.

Însă arătarea – Arati nu-l învrednicea câtuşi de puţin cu atenţia ei. Chipul de coşmar pe care i-l arătase se transformase îndărăt în cel după care oftaseră drumeţii din toată ţara. Iar ochii nu mai erau hăuri negre din care să se prelingă flăcări ci numai miere.

Mărgica luminoasă crăpă, eliberând un abur alb ce se coagulă în palma ei într-o formă aproximativ umană.

O voce care putea fi şi a unui copil şi a unui bătrân se auzi dinspre omuleţul de abur ghemuit în palmă, uşor înfricoşată, uşor provocatoare.

– Tu ce fel de demon eşti? N-am mai văzut aşa ca tine. Tu ce vrei de la mine? Şi tu vrei să mă mănânci?

Femeia îl mângâie cu tandreţe maternă şi suflă uşor asupra aburului, dezvăluind nişte firişoare negre care încă legau omuleţul de abur de jupân Gavrilă.

– Din vintrele unui demon am răsărit, demon am fost şi încă am sânge de demon căci sunt fiica Stăpânului Iluziilor. Şi am urmat calea demonilor care mi-a fost arătată din prima zi de viaţă. De când a început să umble pe pământ creaturile ce-şi spun oameni i-am am dus în ispită, le-am smintit sufletele şi în cele din urmă le-am mâncat trupurile. Dar mi-am părăsit tatăl şi am abandonat calea fraţilor şi surorilor mele. Nu copile, nu ca să te mănânc te-am scos din omul ăsta care de bună voia lui a ales să devină un asura. Te-am scos ca să te las liber.

Cu cealaltă mână alese unul dintre firele de păr alb care-i răsăriseră printre celelalte şi îl rupse în două. Partea mai lungă o aruncă precum un laţ de gâtul lui jupân Gavrilă care o urmărea cu ochii holbaţi de groază, dar incapabil să vorbească. Încerca numai să urle, pe când animat de o viaţă proprie firul începu să i se strecoare pe sub piele ca un parazit, îndoindu-se şi răsucindu-se până când reuşi să intre complet. Celeilalte părţi îi dădu foc. Trei perechi de ochi dintre care una astrală urmăriră cu fascinaţie cum deşi ars, firul rămăsese tot acolo, în mâna de om a hangiţei.

– Acum copile îţi dau de ales. Poţi să întorci complet spatele şi să uiţi şi să ierţi tot ce ţi s-a făcut. Sau poţi să iei acest fir de păr şi când te-oi gândi la mine şi la … o să poţi vedea tot ce i se întâmplă. Iar de te-i plictisi vreodată, poţi să arunci firul de păr de la mine. Nimic din esenţa mea nu se va contopi cu a ta. Poţi să rămâi şi să vezi, poţi să te întorci înapoi în locul de unde ai fost zămislit.

– Eşti demon, neamul vostru spurcat nu face nimic fără ascunzişuri şi fără să încerce să-l piardă pe nefericitul căruia îi oferă daruri. Ce vrei să-mi faci?

Arati ridică din umeri cu nepăsare.

– Copile, tu alegi, totul e la vedere, nu ţi-am ascuns nimic şi nu mă interesează ce vei face. Nu fac niciun târg cu tine. Te-am eliberat de toată otrava cu care ai fost mânjit fiindcă nu ai ales tu să faci nimic, ţi s-a impus această alegere. Dacă vrei să te rogi pentru mântuirea mea şi a lui Călin grămăticul, fă-o. Dacă nu, nu o face.

Suflă asupra aburului cu formă de om şi asupra firului de păr, făcându-i să plutească deasupra mesei şi credincioasă cuvântului dat nici măcar nu se mai uită spre ei. Cu un zâmbet satisfăcut, îşi lăsă şi cealaltă palmă pe lemnul bine geluit şi abandonă treptat forma de femeie, revenind la cea înfricoşătoare.

– Iar acum să ne judecăm între noi jupân Gavrilă, neguţătorul de minciuni de pe valea Hodorului. Eu ţi-am zis cine sau ce sunt chiar dacă nu mai am nicio dorinţă să îţi fac cu mâna mea toate cele pe care ţi le doresc. Acum să te văd dacă poţi să spui ce sau cine eşti tu.

Bărbatul simţi că o parte din moleşeala care-l biruise se ridică, dar cu toate astea abia reuşi să îngâne un protest slab.

– Piei satană, dispari de lângă mine cu nălucirile tale mincinoase! Dispari în numele Domnului nostru Hristos!

Arati râse iar ca şi cum ar fi lătrat, fără pic de amuzament.

– Şi prost pe deasupra jupâne? Mă dezamăgeşti! Ba aş zice că îmi rupi sufletul dacă nu mi l-ai fi rupt mai demult. Doară ce ţi-am spus că numele lui Hristos n-are efect asupra mea şi a neamului meu. N-am eu treabă cu Nazarineanul chiar dacă de dragul lui Călin am ales să-i respect numele şi să mă închin lui.

– Încetează să minţi! Ştiu tot despre tine. Ştiu nu le-ai fost rob dar că tu ai pus la cale atacul tătărăsc asupra satului din vale. Tu i-ai adus pe câinii de păgâni asupra Ţării. Ştiu şi că domnia pentru ale cărei treburi ai umblat nu e a Domnului legiuit ci a bălaurului cel mare împotriva căruia s-a ridicat Domniţa Maria. Şi mai ştiu că toţi morţii au fost ca să nu bănuiască nimeni că doar Călin grămăticul trebuia să piară.

– Ştiu că ai furat de la Măria sa Verde Vodă. Ştiu că aproape l-ai dus la pierzare pe Măria sa Mihai cel tânăr din sud. Ştiu că ai ucis cu mâna dumitale oameni nevinovaţi numai ca să îţi ascunzi paşii. Ştiu că ai minţit de la opincă până la Arhimandrit sub acoperirea pe care ţi-a dat-o balaurul pe care l-ai slujit.

Flăcările din ochii arătării pâlpâiau frenetic, când luminând în roşu tot, când aproape se stingeau.

– Ştiu şi că ce mi-ai făcut mie, cu voie a fost, ca să mă pierzi. Pentru asta te iert, căci aşa m-a învăţat şi Hristosul lui Călin şi Călin însuşi. Însă pentru că ai vrut să o pierzi pe Domniţă şi pe Mihai, pentru pe mâinile tale e sângele atâtor nevinovaţi, niciunul mai bun decât grămăticul, pentru asta azi vei plăti.

Arătarea pocni din degete şi pe dată amândoi se treziră într-un alt loc. Cerul nu era albastru ci negru. Până şi soarele tot negru lucea deasupra acestui loc dezolant. Peste tot se vedeau oase omeneşti în diferite stadii de ardere sau roase pe jumătate. O duhoare îngrozitoare se ridica, asemenea unei ceţi palpabile deasupra pământului care părea acoperit de cenuşă şi mizerii.

Jupân Gavrilă se cutremură şi încercă să-şi facă măcar cruce cu limba-n gură, dar în zadar căci parcă era legată.

Arati scoase un urlet prelung, ca o chemare de animal sălbatic. Imediat, mai de aproape sau de mai departe îi răspunseră alte urlete. Ea râse iar, de data asta cu o răutate sălbatică.

– Ce-i jupâne, nu-ţi place unde stau şi cum vorbesc fraţii mei? Stai să îi vezi mai îndeaproape!

Îl ridică cu uşurinţă pe un umăr, de parcă n-ar fi tras mai greu decât un urcior cu apă şi din doi paşi fu lângă un platan bătrân, cu un trunchi mai gros decât ar fi putut să cuprindă cu mâinile trei bărbaţi. Dar pe cât de gros, pe atât de găunos. Şi dacă n-ar fi izvorât chiar de sub rădăcinile lui un izvor, probabil ar fi fost mort de mult.

Arati spuse un cuvânt în păsăreasca pe care o auzise şi mai devreme la han, iar trunchiul copacului se deschise pe jumătate în care îl împinse cu uşurinţa cu care un copil îşi îndeasă păpuşa de cârpe în vreo crăpătură. Imediat simţi cum ceva se târăşte de pe lemnul copacului pe pielea lui şi cum lemnul se închide în jurul ţestei şi şirei spinării, lăsând afară restul trupului. O dată ce copacul îl imobilizase pe bărbat că n-ar mai fi putut să mişte nici dacă ar fi vrut, femeia scoase de la brâu un jungher mititel din argint.

– Cu ăla vrei să mă omori spurcăciune? Cu ăla nu iei gâtul nici unei vrăbii.

– Cine a zis că vreau să te omor jupâne? Cine a zis că eşti vrabie?

Urletele animalelor pe care demonul le chemase se auzeau tot mai aproape. Şi curând jupân Gavrilă începu să vadă. Nu animale chemase ci pe cei de un neam cu ea. Cu trupuri deformate, mâini terminate cu gheare care ajungeau până în pământ, picioare schiloade, nefăcute să poată susţine un trup mergând în omeneşte, cu feţe ca nişte hârci rânjite, cu prea multe rânduri de dinţi, demonii se târau de pretutindeni. Unii înfăşuraţi într-un fel de cearceafuri trase ca şi cum ar fi avut o umbră de cuviinţă peste ochi, alţii abia dacă purtau în jurul şalelor câte o cârpă putredă. Aceştia din urmă erau încă mai mari şi unii dintre ei târau după sine câte o bâtă în care se aflau înfipte cioburi de obsidian ridicate ameninţător, gata să atace pe orice nebun sau  îndrăzneţ gata să intre în tărâmul lor.

– Bine v-am găsit fraţi şi surori!

Arati tot în păsăreasca ei demonică vorbea, dar de data asta îl lăsase să priceapă ce spunea.

– Iată fraţi şi surori, eu fiica Stăpânului Mara m-am întors acasă, reuşind să-l înfrâng pe până şi legăturile în care m-a prins Swami Prabhupada cel prea înţelept. Şi hrană proaspătă v-am adus vouă fraţilor şi surorilor. Acest om a ales să fie mai aproape de noi, assuras decât de cei de un neam cu el şi de bună voie a ales să se hrănească cu carnea morţilor. L-am încredinţat copacului sacru astfel încât în fiecare zi să-l puteţi mânca. Ale voastre or să fie în fiecare zi şi limba cu care a spus minciuni şi mâinile cu care a înfăptuit crime îngrozitoare şi picioarele care l-au purtat ca să facă acele crime şi plămânii cu care respiră şi inima care i s-a înnegrit de ură precum smoala şi ficaţii. Şi în fiecare zi e dreptul vostru să îl sfăşiaţi în bucăţi, să îl rupeţi cu mâinile voastre şi să-l jupuiţi de viu cu unghiile voastre precum cuţitele. E dreptul vostru să îi sugeţi sângele şi să îi roadeţi fiecare oscior iar oasele mari să le spargeţi ca să scoateţi măduva şi pe urmă să le măcinaţi să faceţi făină din ele şi făina aia să o puneţi în pita cu care o să-l mâncaţi a doua zi. E dreptul vostru să puneţi hălcile de carne pe foc sau să le mâncaţi crude. Orice veţi dori să îi faceţi e bine şi va fi bineplăcut şi Zeilor şi străpânului nostru aşijderea, căci omul ăsta nu mai merită să fie numit om. Numai capul şi şira sunt ale mele iar eu i le las spre păstrare copacului cel sacru ca să îl regenereze în fiecare zi şi să vă hrănească cu cel mai bun ospăţ pentru limbile voastre. Iar pentru munca lui sunt gata să-i dau copacului jertfa necesară.

Cu mâna dreaptă ridică în aer pumnalul de argint, făcându-l să sclipească în faţa întregii mulţimi de demoni care hăuleau de bucurie la vederea prăzii vii. Cu mâna stângă îşi ridică în aer tot părul care-i venea până spre călcâie şi cu câteva mişcări iuţi îl reteză pe tot. Opri numai o şuviţă subţire albă, iar restul coamei care îi fusese mândrie de atâtea secole îl aruncă peste trunchiul venerabilului platan. Cu privirea dădu foc a două dintre firele de păr oprite, care ca şi cel de la han, deşi arse rămaseră neatinse în palma ei.

Suflă asupra lor iar acestea se înfipseră cu un cap în ochii lui şi cu celălalt în urechi. Imediat simţi încă mai acut cum îi sfredelesc prin ochi, până în creier. Din restul împleti cu o iuţeală supraomenească o funie subţire pe care i-o înfăşură ca un laţ în jurul gâtului şi o asigură de una dintre crengile cele mai groase. În acest timp îşi apropie gura de urechile lui, şoptindu-i astfel încât să nu poată auzi decât el.

– Jupân Gavrilă, neguţător de minciuni de pe valea Hodorului, de fiecare dată când se va ridica soarele negru copacul va avea grijă să-ţi crească trup nou şi de fiecare dată cât soarele negru stă pe cer demonii or să-ţi sfâşie carnea şi or să-ţi roadă oasele. Şi degeaba or să te îmbucătăţească c-ai să simţi durerea fiecărei fărâme din tine până când le-o ajunge în stomac. Iar cât soarele negru e ascuns, cât o să-ţi crească la loc trupul o să trăieşti dureri îngrozitoare.

– Câtă vreme soarele negru o să fie sus o să vezi tot ce e rău în lume. O să vezi cum bogatul îl împilează pe cel sărac până când săracul nu mai poate răbda şi se răscoală. O să vezi cum omoară frate pe frate, cum vinde fiu pe tată şi cum fiicele sunt pângărite sub ochii mamelor. Şi n-ai să ai mâini să îţi acoperi ochii. Iar dacă vei închide pleoapele, încă mai multă durere şi suferinţă o să simţi.

– Câtă vreme soarele negru e ascuns, o să auzi cum strigă în zadar către Dumnezeu oamenii şi cum urlă de foame demonii. Şi n-ai să ai mâini să îţi astupi urechile.

– Însă ascultă bine fiu al minciunilor. Asta e lumea tatălui meu. Iar tatăl meu e Tatăl Iluziilor şi al minciunilor. Tot ce vezi, tot ce auzi, tot ce simţi e doar iluzie a cărnii. O, o să te doară când vei fi mâncat şi o să te junghie când o să te regenerezi. Dar durerea e numai în mintea ta. O, o să suferi toată durerea lumii până o să simţi că nu mai ai suflet ci un cancer care te mănâncă încă mai abitir decât toţi demonii izvodiţi de tătuţa. Şi-ţi spun! Când n-o să mai poţi suporta atâta durere n-ai de făcut decât un singur lucru. Să sufli asupra acestei frânghii de păr pe care ţi-am încolăcit-o în jurul gâtului şi să mă chemi şi eu o să vin. Iar atunci o să privesc şi o să mă bucur şi o să dănţuiesc de fericire căci de bună voia ta frânghia o să se strângă şi o să te spânzuri singur ca unul blestemat de Dumnezeu ce te afli.

– Arati sunt, prinţesă a demonilor şi pentru toate faptele tale asta e pedeapsa pe care ţi-o rânduiesc.