Sindromul România

Unul dintre cele mai perverse mecanisme ale minții umane, printre cele mai trădătoare este cel care în literatura de specialitate poartă numele de Sindromul Stockholm.

Este cazul în care victima devine apărătoarea agresorului pentru că psihologic devine dependentă de acesta.

 

Cred că încă nu e târziu să se definească Sindromul România și ca populația să înceapă să primească sprijin de specialitate pentru a depăși traumele.

Cu toții știm că România a fost vândută lui Stalin. Cu toții știm că lumina comunistă a fost adusă de la est brutal, cu tancurile. Cu toții știm că în perioada stalinistă au fost exterminați sistematic intelectualii, marii proprietari laolaltă cu micii proprietari, Biserica neamului, aceea care a știut să țină uniți acea mână de țărani de care s-au împiedicat imperii. Cu toții știm că politica de confiscare a pământului din proprietate privată a dus la drame teribile. Cu toții știm de martirii rezistenței anti comuniste – și nu, n-au fost doar legionari, au fost mulți țărani simpli care nu puteau concepe să fie dezrădăcinați din glia mumă. Dar între Elisabeta Rizea și o piZdipoancă siliconată, asistentă tv de coloratură, ghici despre ale cărei idealuri știe o fată de generală sau liceu? Cu care se identifică și pe care o ia model? Și mai ales de ce. Între Mircea Vulcănescu și Mircea Badea, care e mai cunoscut? Și mai ales pentru ce?

Toți cei care în ”89 aveam mai mult de 14 ani știm cât de înjurați erau comuniștii, comunismul, Ceaușescu și sinistra soție. Fiindcă ne aducem aminte că în farmacii bătea vântul, că stocurile spitalelor erau jalnice, că anul școlar era scurtat crunt de perioadele de practică agricolă, că în școli era frig, că acasă era frig și curentul era ”dat” cu țârâita, că armata se făcea în multe cazuri pe șantier sau pe câmp – iar în cazărmi umilințele erau maxime dacă nu aveai pile, că eram forțați să  stăm la cozi uriașe fără certitudinea că ”prindem” ceva, că dacă voiai să avansezi social era vital să ai o origine sănătoasă și carnet de Partid, că tinerii care voiau să se căsătorească la biserică o făceau cam pe barba lor, că dacă te vedea cineva făcându-ți cruce în fața bisericii, existau repercusiuni, că era interzis să gândești liber, să trăiești liber și să te miști liber.

N-am să aduc aminte decât superficial de politica natalității de atunci care a format mame reci, preocupate de a pune pe masă și nu de a ocroti și iubi, fiindcă între obligativitatea de a fi vajnice oame ale muncii, tovarășe de viață dedicate și mame eroine, de unde atâta energie?! – dar care a dat lumii atâția orfani și copii abandonați unei sorți mai rele decât moartea. N-am să aduc aminte că școala comunistă era una mecanicistă, preocupată de a forma o masă nu de a crea elite – totuși calitatea profesorilor era mai bună decât cea de azi.

Cu toate astea, de 27 de ani alegem comuniști și cripto comuniști, personaje mânjite și care put a comunism.

Iar copilul cel mai bolnav al comunismului a fost distrugerea patriotismului. Printre valorile omului nou pe care Moscova a vrut să-l moșească din trupul însângerat al Țării, patriotismul nu avea ce căuta. Patriotismul nu mai era dragostea de România ci loialitatea absolută față de Partid și obediența față de cel mai iubit Fiu. Da, același care cu un zâmbet paternalist pe buze ne privea de pe peretele sălii de clasă, de pe peretele locului de muncă.

Am avut în 90 și în 92 șansa de a alege normalitatea. Revenirea la valorile tradiționale. Revenirea la  acea stare de fapt de dinainte de Război.

Și am ratat-o în 90 în principal din vina unor marcanți politicieni liberali și țărăniști care au apărut la tv imediat după ce au fost asasinați Ceaușeștii și au declarat că vor avea grijă ca următorul Canal să fie construit de către comuniști. În calitate de prizonieri, nu de supraveghetori de prizonieri.

Uman, acum îi înțeleg. Toți făcuseră pușcărie politică grea. Tuturor li se furaseră 40 de ani de viață, cei mai frumoși ani din viață și simțeau nevoia să plătească cu aceeași monedă. Însă din punct de vedere politic a fost cea mai mare gafă. Fiindcă toți românii trăiseră cu teroarea pușcăriei politice și mulți fie fuseseră membri de conjunctură fie aveau rude care fuseseră membri (de conjunctură sau nu) ai Partidului. Simpla amenințare că vor experimenta la primă mână Gherla, Piteștiul, Sighetul, Chilia a atârnat covârșitor în votarea ”ultimului pe listă cu voia dumneavoastră”. Fiindcă alegerea lui a garantat că primeau amnistie pentru păcatul de a fi avut carnete roșii de partid.

Ce nu au înțeles e că acela a fost prima manifestare a Sindromului România.

Au fost aleși ”comuniști moderați”, teoretic neîmbibați până în ultima celulă cu obediență pro Moscova. A reieșit că toți aveau sindromul obedienței în fază terminală, dar pentru că trendul impunea Vestul, au ales USA, GB în detrimentul Moscovei Roșii. A rămas însă nevoia de a linge, de a sta în genunchi în fața unui superior și asta s-a văzut în ultimii 27 de ani, zi de zi de zi.

Tendințele evolutive sociale din acești ani s-au caracterizat prin politici de stat greșite care au pauperizat populația, prin încurajarea activă a emigrării, prin distrugerea sistematică a justiției, a învățământului, a sistemului medical.

Iar în timp a început să se creeze mitul eroului Ceaușescu. Cel care a clădit o țară. (Se trece cu obstinație peste amănuntul că Regii României sunt cei care au adus Țara din Evul Mediu în Modernitate.) Cel care a clădit o economie. Se uită și faptul că acea minunată economie centralizată a cauzat niște pagube de mediu uriașe și faptul că toate erau sublime, dar în ultima parte se cam șoma.

Așa încât, inclusiv la sate, e regretat fiindcă dădea case și dădea de muncă.

Nu, n-o făcea el, că nu era omniprezent, omniscient și omnipotent. O făceau alții, stați liniștiți.

Aceleși sate pe care politica agresivă de urbanizare a Țării le-a distrus sistematic (ne facem că uităm că era eminamente agrară, dar ținem minte că se trăia bine înainte de colectivizare).

De ce a existat directiva de urbanizare? Fiindcă o populație urbană e mai ușor șantajabilă și mai ușor de transformat în client captiv decât o populație rurală. Populația urbană produce preponderent bunuri de la greu vandabile pe cont propriu la imposibil vandabile. Deci se bazează pe bani ca să CUMPERE mâncarea. Populația rurală e (mai corect spus era) mult mai greu de ținut client captiv. Fiindcă există agricultură de subzistență, fiindcă există o economie a familiei care o face relativ autonomă.

Faptul că văd zilnic câte o memă referitoare la imaginea lui Ceaușescu în calitate de erou popular mă face să vă întreb dacă ați recitit de curând Epopeea lui Ghilgameș. Care e numărat printre eroii civilizatori ai lumii deși a fost un tiran și un despot care a cam dispus de supuși după propria lui plăcere și și-a plătit bine scribii. Oops, același lucru l-am putea spune și despre Ceaușescu.

Toate această propagandă e menită să-l oculteze pe Ceaușescu cel real și să-l impună pe Ceaușescu mitologic. Eroul civilizator al României moderne, dătătorul de locuri de muncă și case. Mit, pâine și circ.

Alegeți: comunism sau fibră națională. Cele două sunt incompatibile.

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s