Mitul ”Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce.”

Mitul ”Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce.”

Poate că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce, dar cu certitudine ceilalți oameni o fac. Și cu cât povara sufletească e mai mare, majoritatea, în loc să ajute, preferă să adauge greutăți suplimentare și nu uită să citeze doct acest citat.
Și cum așa un citat nu putea rămâne fără ”coledgii” și fără reprezentare grafică, iar face înconjurul lumii un video drăgălaș în care o mulțime de oameni triști, cu capul plecat și ochii fixați în pământ își cară cu stoicism o cruce. Mare, s-ajungă. Nimeni nu se vaită, nimeni nu cere ajutor, toți își târâie crucea după puteri în ceea ce mie, mă scuzați îmi pare un deșert dezolant.
Un singur Gigel are curaj, cere un fierăstrău și culmea îl și primește. Apariția acelui fierăstrău, așa prin prestdigitație îmi sugerează ideea că Dumnezeu însuși i L-a dat. Deci, omul primește ajutor, fiindcă îl cere. Și-și fasonează o cruce mai mititică – omul totuși rămâne tributar ideii că nu poate să-și abandoneze cu totul greutățile. Iar Omul merge înainte. E singurul vesel din oceanul de alienați în care fiecare își târâie fiecare crucea după el, fără să vorbească, fără să zâmbească, fără să vadă, fără să audă, doar concentrați pe propria povară.
Dar brusc deșertul se termină în buza unui Mare Rift, pe care ceilalți îl traversează punându-și crucile pe post de punți. (Dată fiind pregătirea profesională nu pot să nu observ totuși că punțile sunt fără de mâini curente, deci cea mai mică amețeală te poate trimite definitiv pe fundul hăului, fără posibilitate de recuperare.) Iar în acel vag ”dincolo” cei chinuiți încep să se bucure și să se veselească. Nu prea înțeleg de ce, deoarece peisajul e la fel de arid și dezolant. Dar așa sunt eu, cârcotașă.
Doar întreprinzătorul nost” cade în genunchi în fața hăului și plânge acum, fiindcă scurtându-și crucea nu mai poate traversa Abisul.
Evident, morala plângăcioasă e, nu te văicări, cară-ți cu tristețe și jale crucea după tine, nu îndrăzni să ceri ajutor, căci, pe undeva, într-un viitor probabil, greutățile de azi vor fi punțile de mâine.

Ceea ce așa-mi aduce aminte un banc sexist și tembel, dar extraordinar de adecvat:
Cică două dame, o blondă și o brunetă au de trecut un râu adânc dar magic, infestat de crocodili.
Blonda aruncă un bănuț în râu și cere să i se dea puterea de a înota până pe malul celăllalt. I se dă, se aruncă în râu și evident, o mănâncă acei crocodili.
Bruneta își aruncă bănuțul și cere să fie transformată în bărbat și se transformă. Bărbatul brunet se uită în stânga, se uită în dreapta și ce să vezi, la 200 metri mai acana se afla o punte peste râu.

Morala, ai în față un hău, uită-te în dreapta, uită-te în stânga, vezi dacă nu cumva e vreo punte pe undeva, sau apucă-te și construiește o punte. Iar în cazul legăturii directe cu Dumnezeu, zi-i să-ți dea și o punte, dacă atunci când i-ai cerut fierăstrău te-a ajutat și ți l-a dat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s