Povești motivaționale

Colegii mi-au dat http://psihointegrativa.ro/664

Povestea mi se pare ilogică deoarece în primul rând nu pot compara sufletul cu stridia. Și REFUZ CATEGORIC  să pun semnul egal între mascarea suferințelor și perle prețioase.

Fiindcă ieri nu am avut timp fiind ocupată cu lucruri extrem de importante, revin azi cu povestea.

Povestea unui om

Odată, un om de etnie caucaziană stătea meditând pe malul unui golf. Și zi de zi principala lui ocupație era să se compare cu perfecțiunea stridiilor care trăiau în golful lui, cugeta adesea la stările și atributele sale iritante. Nu mă întrebați de ce, oamenii se compară cu o mulțime de lucruri ilogice. Si admira stridiile fiincă sunt foarte aspre la exterior şi nu foarte colorate. Că sunt făcute să se adapteze perfect mediului acvatic și că își îndeplinesc la perfecțiune rolul din nișa ecologică pe care o ocupă.
Spre tristețea și disperarea personajului poveștii care își dorea un camuflaj perfect, omul când se naște e roz, când a crește devine alb, când stă prea mult la soare devine roșu și pe urmă varii nuanțe de bronz, când îi e frig se învinețește, când se sperie devine palid- gălbui când se îmbolnăvește devine verde iar când moare devine un potpouri de culori neplăcute. Si jenă îi era personajului nu doar de culorile prin care trecea carnea lui în procesele naturale ci și de alcătuirea țesuturilor sale, de moliciunea exterioară a cărnii și de tăria ascunsă a oaselor care o susțin.

O altă sursă de nespusă jenă era că dacă stridiile sunt adeseori fărâmate în bucăţi mici şi folosite la drumuri, omul nu dă decât deșeuri stridiei, în cel mai bun caz organice. Oameni şi vehicule merg pe drumuri făcute din stridii, dar stridiile nu merg pe drumuri făcute din oameni.
Și deoarece se compara zi de zi cu stridia, nu putea să nu-și reproșeze că nu e decât o altă ființă omenească scârboasă, făcută doar ca să strice echilibrul ecologic în care trăiesc de milioane de ani aceste ființe admirabile care sunt stridiile.
”Nu sunt decât un om scârbos și urât față de frumusețea și eleganța stridiei” își spunea zi după zi. ”Am fost creat fără niciun rost pentru această culme a perfecțiunii naturale”.

Omul știa că atunci când oamenii mănâcă stridii din surse neautorizate uneori se otrăvesc și mor. Și nu se putea abține să nu gândească ”Cum pot oamenii mânca ceva atât de perfect? Cum pot forța niște minuni ale naturii să devină otrăvitoare pentru a se proteja de lăcomia deșănțată a omului? E normal să ne urască pentru că nu suntem buni de nimic.”

Nu era surprinzător că omul era trist mereu. În fiecare zi se întreba de ce nu are ceva diferit. De ce nu poate să crească în sine un diamant sau rubin, deși nici un diamant nici un rubin nu au vreun rol în obținerea homeostaziei. Și se mai întreba la fel de compulsiv obsesiv de ce nu a putut să se nască plancton ca să hrănească măcar o stridie.
În timp ce omul nostru se tot gândea la ceea ce nu era și se compara mai amănunțit cu o creatură cu care nu are nimic în comun își spunea într-una că e urât, murdar și face rău tuturor speciilor de stridii, comestibile sau nu, perlifere sau nu.

Într-o zi omului i s-a făcut rău, a simțit cum îl rupe în două un junghi, a leșinat, a căzut în apă, s-a scufundat, ajungând în sfârșit lângă stridiile lui adorate. Dar acum era trist și plângea de teama morții iminente de care nu puteau să-l salveze nici măcar stridiile. „De asta îmi era frică. Acum m-am înecatşi toate stridiile din lume or să descopere cât de urât şi de dezgustător sunt într-adevăr.”
Stridiile însă au văzut altfel decât omul. Când s-a lovit de masa de stridii, l-au tăiat cu cochiliile lor ascuțite folosindu-se de forța valului. Iar când i-au tăiat ficatul, au găsit un calcul biliar cât un ou de găină, perfect format, neted, rotund și care bloca aproape complet canalul biliar.
Această descoperire l-a mirat pe om. (Nu mă întrebați cum, dacă tot era mort, așa e povestea, așa v-o spun.) Nu dăduse niciodată atenție durerilor atroce din capul pieptului. ”Cum poate fi adevărat? Nu e uimitor că am avut ceva atât de specific stridiilor perlifere permanent în interiorul meu și eu n-am realizat? Cum e posibil? Cum a fost posibil să am un calcul biliar care aproape să se sudeze de canalul biliar și eu n-am realizat măcar? Cum am putut produce o calcifiere de colesterol cu potențial letal atât de frumoasă când eu sunt atât de urât ?”
Pentru că stridiile înțelegeau procesul de formare al calculilor biliari au încercat să-i explice: ”de când ai început să mănânci dezechilibrat, ficatul tău a încercat să gestioneze într-un fel supra producția de colesterol pe care a fabricat-o ca să te ajute să treci peste stilul tău de viață nesănătos. La un moment dat, fiindcă ai fost bou și ai mâncat numai tâmpenii și ai gândit numai tâmpenii, ficatul tău a început să cristalizeze colesterolul. Și ca să se protejeze de formațiunile acestea pe care le-a găsit iritante, înfricoșătoare, triste și iritante a secretat, ghici ce, mai mult colesterol în care le-a învelit.Acest lucru a fost util la început, ca să nu se rănească în cristale. Dar le-a învelit atât de temeinic încât acele cristale inițiale au devenit un singur guguloi care a crescut și a cresut până a aderat complet la pereții canalului biliar și l-au înfundat.Deci, poți să realizezi acum că ai transformat toate acele excese îngrozitoare față de tine însuți într-un calcul biliar letal dar valos fiindcă a fost moartea ta. Ai găsit o modalitate să iei durerea şi tristeţea, să o cristalizezi şi să o transformi în ceva extraordinar. Această calcul biliar se afla înăuntru, aşteptând să fie descoperit.”
„Wow!” a strigat omul deja mort, „este foarte surprinzător”. Apoi stridiile au transformat omul în mici bucățele. Au îndepărtat partea scârboasă şi slinoasă pentru că nu mai avea nevoie de ea și au tocat și oasele fiindcă nu mai aveau nevoie nici de ele. Iar calculul biliar s-a pierdut între alte pietre de pe fundul mării
„Nu-i aşa că e remarcabil?” îşi spunea calculul biliar. „Nu am realizat niciodată că sunt special.Omul în care am fost n-a fost nici măcar o secundă conștient că înăuntrul lui era o un corp agresiv care aştepta să îl ucidă precum un parazit sau o tumoră.”

În timp ce calculul se gândea la viaţă, a realizat că cele mai de preţ bijuterii sunt adesea ascunse şi aşteaptă să fie descoperite şi şlefuite.

Morala: dacă vreți să creați fabule motivaționale:
– selectați-vă criteriile logice și folosiți-le fără frică
– căutați măcar pe Google dacă nu prin cărți câte ceva despre elementele fabulei, să nu vă faceți de râs prin dovedirea unui dispreț suveran față de realitate
– încercați să nu mascați toxicitate inutilă sub bling blinguri sclipitoare
– încetați să mai spuneți că glorificarea în piatră a elementelor toxice din trecut e singura șansă la a obține valoare intrinsecă a unei persoane
– încetați să încercați să faceți oamenii deja aflați într-o relație otrăvită cu ei înși și să considere că singura parte iubibilă din persoana care are așa un zăcământ de angoase și frustrări e fix ceea ce îi ucide în chinuri