La mulți ani Măria Ta!

Anunțuri

Două parabole despre femei sărmane și copii lor

Circulă iar pe FB un filmuleț în care citim povestea unei femei sărmane cu un copil în brațe care aude o voce misterioasă venind dintr-o peșteră, o avertizează să nu uite ce e mai important și după o vreme că mai are doar câteva minute de stat acolo, în peșteră e o comoară, iar femeia mânată de lăcomie se încarcă pe cât poate cu aur, dar își uită copilul. Evident, comoara nemuncită e risipită grabnic și urmează o viață de remușcări și durere.

Urăsc cu pasiune școala de gândire care crede că doar din suferință se poate învăța!

Dragă anti-epicureanule,
1) Din nefericire în viață nu e nicio voce misterioasă care să emită nici promisiuni, nici avertismente
2) Ce femeie intră-n peșteri dubioase?
3) Dacă mama îl lasă pentru un pumn de aur, o să-i fie mai bine fără ea.

Parabola putea să spună că femeia sărmană a intrat în peșteră, și-a legat copilul în spate, a luat o poală de aur, ea și soțul ei au investit să-și cumpere o bucată de pământ, niște animale, o sfoară de vie, de care au avut grijă cu îndârjire, s-au bine chivernisit, și-au crescut cu drag și atenție copii, au avut grijă de educația lor, au făcut milostenii din timpul vieții și și-au învățat copii despre importanța de a trăi corect și a ajuta, au trăit o viață lungă, echilibrată și fericită iar înainte de a muri s-au dus să înapoieze cu dobândă ce au luat, astfel încât să mai fie și pentru alții.

Versiunea mea implică:
– ajutorul deux et machina față de nevoiaș
– atitudinea morală a femeii care ia cât are nevoie fără să-și pună viața în pericol, dar nici pe a copilului
– virtutea de a lua cât e necesar, nu mai mult
– fructificarea ajutorului primit
– relații de familie sănătoase
– munca grea și necesară pentru a ”înmulți talantul”
– educarea copiilor familiei
– returnarea virtuoasă către deux et machina a ajutorului inițial precum și ajutorarea în avans a altor oameni aflați în nevoie.
Per total, sper să fi menționat toate virtuțile creștine.

Are cineva curaj să facă un filmuleț cu varianta mea de poveste moralizatoare?
Sau măcar să o distribuie către alții.

Mitul ”Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce.”

Mitul ”Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce.”

Poate că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce, dar cu certitudine ceilalți oameni o fac. Și cu cât povara sufletească e mai mare, majoritatea, în loc să ajute, preferă să adauge greutăți suplimentare și nu uită să citeze doct acest citat.
Și cum așa un citat nu putea rămâne fără ”coledgii” și fără reprezentare grafică, iar face înconjurul lumii un video drăgălaș în care o mulțime de oameni triști, cu capul plecat și ochii fixați în pământ își cară cu stoicism o cruce. Mare, s-ajungă. Nimeni nu se vaită, nimeni nu cere ajutor, toți își târâie crucea după puteri în ceea ce mie, mă scuzați îmi pare un deșert dezolant.
Un singur Gigel are curaj, cere un fierăstrău și culmea îl și primește. Apariția acelui fierăstrău, așa prin prestdigitație îmi sugerează ideea că Dumnezeu însuși i L-a dat. Deci, omul primește ajutor, fiindcă îl cere. Și-și fasonează o cruce mai mititică – omul totuși rămâne tributar ideii că nu poate să-și abandoneze cu totul greutățile. Iar Omul merge înainte. E singurul vesel din oceanul de alienați în care fiecare își târâie fiecare crucea după el, fără să vorbească, fără să zâmbească, fără să vadă, fără să audă, doar concentrați pe propria povară.
Dar brusc deșertul se termină în buza unui Mare Rift, pe care ceilalți îl traversează punându-și crucile pe post de punți. (Dată fiind pregătirea profesională nu pot să nu observ totuși că punțile sunt fără de mâini curente, deci cea mai mică amețeală te poate trimite definitiv pe fundul hăului, fără posibilitate de recuperare.) Iar în acel vag ”dincolo” cei chinuiți încep să se bucure și să se veselească. Nu prea înțeleg de ce, deoarece peisajul e la fel de arid și dezolant. Dar așa sunt eu, cârcotașă.
Doar întreprinzătorul nost” cade în genunchi în fața hăului și plânge acum, fiindcă scurtându-și crucea nu mai poate traversa Abisul.
Evident, morala plângăcioasă e, nu te văicări, cară-ți cu tristețe și jale crucea după tine, nu îndrăzni să ceri ajutor, căci, pe undeva, într-un viitor probabil, greutățile de azi vor fi punțile de mâine.

Ceea ce așa-mi aduce aminte un banc sexist și tembel, dar extraordinar de adecvat:
Cică două dame, o blondă și o brunetă au de trecut un râu adânc dar magic, infestat de crocodili.
Blonda aruncă un bănuț în râu și cere să i se dea puterea de a înota până pe malul celăllalt. I se dă, se aruncă în râu și evident, o mănâncă acei crocodili.
Bruneta își aruncă bănuțul și cere să fie transformată în bărbat și se transformă. Bărbatul brunet se uită în stânga, se uită în dreapta și ce să vezi, la 200 metri mai acana se afla o punte peste râu.

Morala, ai în față un hău, uită-te în dreapta, uită-te în stânga, vezi dacă nu cumva e vreo punte pe undeva, sau apucă-te și construiește o punte. Iar în cazul legăturii directe cu Dumnezeu, zi-i să-ți dea și o punte, dacă atunci când i-ai cerut fierăstrău te-a ajutat și ți l-a dat.

Ce ne-a dat comunismul nouă?

Ce ne-a dat comunismul nouă?
Brânză, lapte, carne, ouă.

De fapt nu le-a dat, le-a luat, dar e suficient să auzi o minciună de niște și nu foarte multe ori, chiar dacă inițial știi că e minciună, poți ajunge să o crezi. Așa că mulți dintre cei care consideră că a fost bine și frumos în comunism cred asta fie pentru că au fost atunci tineri și totul era mai frumos, fie pentru că au auzit spus asta de suficiente ori încât să și creadă.
Pentru cei suficient de tineri încât să nu fi prins perioada, am un sfat. Documentați-vă.
Pentru cei care fantazează asupra beneficiilor perioadei, am câteva întrebări: vă mai aduceți aminte cum era să stai la coadă? Vă mai aduceți aminte cum era să nu ai de ales? Și mai presus de toate, vă mai aduceți aminte cum era când dacă refuzați să cântați osanale lui Ceaușescu riscați să înfundați pușcăria?
Cel mai important lucru pe care însă l-a luat comunismul majorității românilor, e drept, grefat pe vreo 200 de ani de dominație fanariotă, e capacitatea de a gândi individual și a putea opta conștient.
Fiindcă un stagiu de pușcărie primeau cei care gândeau pe cont propriu sau făceau ceva care ieșea din directivele trasate de partid.
Iar asta a tăiat mult din capacitatea de a lua decizii pe cont propriu.
Suntem rezultatul a câtorva mii de ani de plivire a celor care îndrăznesc să ia decizii individuale. În preistorie, individualitatea era mult prea des egală cu moartea din cauza eșecului de a te integra în comunitate. În Evul Mediu, individualitatea a devenit o formă de blasfemie. Pe acest background a venit epoca fanariotă cu ”căftănirea” permisă doar de alții și pe urmă nici măcar Carol I nu a fost suficient pentru a sparge aceste tipare.
Majoritatea românilor consideră că doar elitele au această îndatorire de a gândi, dar comunismul ne-a învățat că și elitele pot fi sfâșiate și că li se poate trasa directiva de a gândi doar în conformitate cu paradigma Partidului. Veșnic scris cu majusculă, ca nu cumva cineva să uite că e de egală importanță cu Dumnezeu și Țara. De fapt chiar e Dumnezeu pe pământ și Țara însăși.
Acolo unde oamenii normali aveau inițiative proprii, Omul Nou comunist avea obediența față de partid, capacitatea de a urma și mai ales crede orbește ceea ce i se spune. Iar această trăsătură încă n-a murit.

De aia cred că ”Hora așezată” a celor de la Taxi reprezintă esența acestui segment de populație românească.
În primul rând e un auto-denunț. E o versiune de auto-critică totuși neasumată. Omul a făcut tot ce i s-a ordonat, dar cum n-a primit nici vila, nici mașina și mai ales contul din bancă, dar ofofof, trec anii și
De câte ori o aud pot să-l văd mental pe un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat decent, dar cu o cămașă cu culorile duse și scămoșată de la atâta purtat, cu pantalonii lucioși de la atâta călcat, pantofii scâlciați dar făcuți conștiincios cu cremă ieftină, cu basca-n mână, mototolind-o cu mâini asudate în fața lui Soroș. Io am făcut domnu” Soroș, am dres domnu” Soroș, acu” matale ce dai fiindcă am fost așa un câine bun și am făcut ce gimbușlucuri mi-ai cerut și tot aportul pe care mi l-ai cerut? Ți-am fost câine credincios și n-am mușcat mâna. Însă mâna ta stăpâne nu mă hrănește și nu așa ne-a fost învoiala. Dar eu tot n-am să te abandonez, dă-mi numai măcar un os de ros.

PS: Știu că ”Domnu” Soroș” e o parodie, nu-l cred pe Dan Teodorescu vândut. Însă textul e atât de reprezentativ pentru toți acei care s-ar vinde, doar să fie cumpărați și izbăviți de povara de a gândi pe cont propriu.

Și la moartea mea/ Va jeli o stea

Scuzați rima, da” e trecut de miezul nopții și alta nu m-a străfulgerat mai elegant.

În esență, io n-am să mor fericită. Deși, recunosc, e unul dintre visele mele semi-secrete. Evident, ca să fie fezabil, ar trebui ca-n ceasul când mă văd cu tanti cu coasa, ar trebui să fi avut o viață echilibrată, plină de lucruri minunate trăite din plin, astfel încât, vorba ceea să nu-mi pară rău de nimic în ceasul cuțitului. Sau, altfeliu spus, să fi văzut suficiente încât să nu mă mai pot minuna de nimic.
Și cum să pot să zic eu asta, când de fiecare dată când cred că am ajuns în acel punct în care orice mi s-ar mai putea spune nu mai are cum să mă minuneze, dau peste câte ceva perfect capabil să mă lase dând din buze a pagubă și pustiu.

Întâmplarea de azi e clar de natură politică.

Nu-mi place propaganda lipsită de eleganță.

Nu-mi place propaganda tip sovietic/ comunist.

Nu-mi place să mi se dea cu praf în ochi.

Acestea fiind spuse și zise, termenii fiind bine definiți, scrollând/ trollând pe facebook, dau peste încă o postare pro-rusă. Nu știu alții cum sunt, dar mie 14 ani de comunism și închinare către fratele mai mare de la răsărit mi-au ajuns.
Și tocmai acei primi 14 ani trăiți atunci mă fac extrem de bănuitoare cu orice fel de discurs care redus la esență sună ”știți, dar n-au fost așa de răi ăia 50 de ani de comunism, putea fi mult mai rău, rușii-s tot ortodocși ca și românii, deci asta-i face niște tipi cu mentalitate asemănătoare și dorințe asemănătoare cu românii, deci vive la fraternite !” (Sau altfel o să primiți energie la prețuri mai mari decât restul UE, să vă intre-n cap că apartenența europeană o să vă facă doar rău.)

Am păscut destulă propagandă de acest tip. Și-mi aduc aminte de prietenia sinceră și strânsă ce ne-a legat de pe vremea când ”sub stăpânirea rusului s-au unit o sută de popoare” mergând voios spre zorii roșii ai noii omeniri. Și cum în cadrul unor bune și echilibrate relații bilaterale noi le dădeam grâu și ei ne luau ȘI porumbul.

Și cum se refuză de un secol retrocedarea Tezaurului.

Nu-s politician, dar după părerea mea, dacă cineva îmi dă spre păstrare sigură ceva, refuzul de înapoiere se numește înșelare, lipsă de respect și hoție.

Aparent, pentru cei care primesc un ban bun dinspre răsărit pentru a face propagandă pro-rusă nu se aplică aceleași definiții. Cel puțin în viziunea lui Marian Rădulescu, șeful unei Asociații de colaborare româno-ruse, problema se pune la modul următor: hai să nu facem atâta caz de faptul că nu ne dau rușii cele 90 de tone de aur, fiindcă românii își bat joc de România de 20 de ani. (https://sputnik.md/opinie/20170207/11134048/sputnik-radulescu-marian-tezaur-Romania-aur.html)

Abordarea duduie de  atâta logică! Îmi lipsește un termen de comparație suficient de grăitor.

Dar cele două lucruri au în comun mai puține lucruri decât au avut Sulla și prefectura la vremea lor. Nu contest, actualii politicieni au jefuit țara de resurse cu un entuziasm dement. Dar dacă ne uităm la toți, după estimările mele, cam 99% sunt fie ex-comuniști, fie oameni în al căror dos se află bine înfiptă o mână (sau mai multe) de foști comuniști și care au supt suficient comunism la mâna a doua astfel încât să nu poată concepe o altă realitate în afara acestui capitalism de cumetrie în care ne bălăcim de 27 de ani.
Micul furt, șperțul, învârteala au reprezentat în cei 50 de ani de comunism un status quo imposibil de șuntat. Au devenit nu doar necesare ci și o formă de rezistență națională. Care în momentul căderii oficiale a comunismului au dus al o campanie de furturi tip: e al națiunii, eu sunt din națiune, deci e al meu, deci o să facă mai bine-n curtea mea decât în locul lui deja consacrat. Iar oamenii mult prea ocupați să se re-împroprietărească n-au băgat de seamă ce s-a întâmplat în realitate la nivelul înalt al politicii. Și în baza girului popular ”mai fură, dar mai și fac ceva pentru noi” s-a format această clasă politică profund anti-românească. N-aș merge atât de departe încât să-i acuz de a fi filo-ruși, fiindcă mi-i teamă că nici măcar de-o trădare ca lumea nu-s în stare. Dar asta e altă poveste, pentru o altă noapte.

Esența articolului care mi-a răpit mie certitudinea că voi avea parte de o moarte fericită este însă cea că ”nu vă dăm înapoi tezaurul deoarece sunteți prea proști ca să știți ce să faceți cu el”. (Chestie eminamente reală totuși.)

Deși, pe de altă parte, tocmai același articol mi-a făcut mult mai incitantă viața, fiindcă așa o inepție, măgărie și act de trădare e greu de crezut că poate fi egalat. Însă sunt o gagică optimistă și mă bazez pe actuala clasă politică să-mi demonstreze cât pot greși.