Joaca de-a incendiul

L-am iubit cu pasiune pe Arthur C. Clarke. De la prima carte scrisă de el pe care am citit-o, până la ultima. Mi-a plăcut enorm optimismul lui, faptul că previziona cu încăpăţânare că omenirea va găsi mereu o cale spre a depăşi problemele pe care evoluţia ni le aduce în prag. Şi credinţa FERMĂ că omenirea e într-un proces constant şi ireversibil de evoluţie.

Însă atunci când l-am citit, era decada Domnului 1980 şi lumea încă mai trăia ecourile generaţiei flower power şi credinţa în bunătatea omului încă mai dăinuia.

Din nefericire au trecut peste 25 de ani de atunci şi chiar dacă din punct de vedere tehnologic omul a avut nişte previziuni ieşite din comun, profetice chiar aş zice, din punct de vedere sociologic, cred că omenirea l-a dezamăgit pe tăicuţa Arthur.

În loc să se amplifice acea bunătate primară pe care au adus-o la suprafaţă anii 50-60 şi a cunoscut în anii 70 ai secolului trecut, în a doua decadă a mileniului III, nuş cum, dar imundă mucigaiurile argheziene.

Omul anilor ăstora are de fapt alte probleme existenţiale decât şi-au imaginat gânditorii, filozofi sau scriitori de sf. Şi una dintre ele e celebra platitudine ”secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” traducerea greşită a unui panseu al lui Malraux. Care dacă tăcea când a spus asta în loc să vorbească, filozof rămânea! Şi la fel de filozofi ar fi rămas şi cei care l-au tradus şi propagat greşit.

După căderea regimurilor comuniste s-a dat drumul libertăţii religioase. Conducătorii cultelor creştine ortodoxe, cele mai lovite de regimurile comuniste au preluat acest fals citat din gânditorul francez şi au făcut tot posibil spre a-l pune în practică, încercând să reînvie gloria de odinioară. Ba chiar să o depăşească, privind cu jind la colegii catolici. Iar clasa politică i-a sprijinit cu drag fiindcă permanent în sondaje BOR se află între preferinţele de încredere ale românilor.

Dar lumea e mai largă decât colţul acesta de lume şi se pare că a cam sosit momentul plăţii pentru acţiuni mai vechi, plata păcatelor ca să mă exprim eufemistic.

Acţiunile britanice, olandeze, belgiene, franceze şi mai nou americane în zona islamică de a impune cu forţa justiţia occidentală au generat eşecuri răsunătoare. Celebrul Bin Ladden a fost creaţia americanilor, care s-a întors împotriva mâinii care l-a hrănit atunci când a devenit suficient de mare pentru a deveni autonom, să nu uităm asta. Şi el şi alţii. Cumva cei pacificaţi s-au cam trezit în poziţia africanilor de acum câteva secole: ”când omul alb a venit, noi aveam pământurile şi el biblia. Ne-a invitat să închidem ochii în rugăciune, iar când i-am deschis, el avea pământurile şi noi rămăsesem cu biblia.” – citat aproximativ. Fiindcă desigur, pacificarea şi civilizarea a avut un preţ, preţ care a trebuit să fie achitat chiar de către cei care nu ceruseră de fapt nici pacificarea nici civilizarea. Nu de alta dar îşi aveau propriile valori. Iar bancherii au scos din piatră seacă acest preţ, uitând exemplul european de acum 1900-1700 de ani, când sângele martirilor a creat creştinii. Iar după apariţia creştinismului statal, efectul direct a fost apariţia Evului Mediu întunecat. Cu nişte probleme pe care încă trebuie să le suportăm.

Modul defectuos în care s-au gestionat unele probleme politice au creat martirii islamici care au tras după ei modificarea acelui islam luminat din anii 60-70 şi apariţia statelor islamice fundamentaliste pe care Europa mult prea orbită de mitul multikulturalismului impus dacă-i musai cu plăcere, habar n-a mai avut să le gestioneze corect.

Dacă vă uitaţi peste legislaţia din Iran din vremea Mohammad Reza Șah Pahlavi  şi cel din vremea actuală o să vedeţi o involuţie majoră. La fel şi în cazul luptei dintre liberalii turci şi fundamentaliştii islamici turci.

Europa şi europenii ar fi putut trăi liniştiţi în epoca modernă de aur a anilor 2000, cu un nivel nemaiîntâlnit până la acest moment al evoluţiei culturale, sociale, economice, dacă reversul instaurării cu forţa a islamului fundamentalist şi de ev mediu n-ar fi fost prigoana celor cu vederi mai liberale. Prigoana şi fie fuga fie alungarea lor. Sau moartea unora.

Ce nu pot să înţeleg e cum mare parte dintre cei care au reuşit să fugă de islamul fundamentalist au adus o ramură şi mai fundamentalistă în bagaje. Aşa că marile oraşe europene s-au umplut de burkkas şi de văluri islamice, de femei care s-au convertit la islam pentru a se mărita cu bărbaţi focoşi şi cu poveşti desprinse din 1001 de nopţi arabe şi brusc de mulţi copii fie de descendenţă dublu arabă fie mixtă. Mult mai mulţi decât copii creştini.

Iar părinţii acelor copii au început să aplice principiile democraţiei occidentale chiar împotriva democraţiei occidentale: voinţa celor puţini trebuie să se plece în faţa dorinţelor celor mulţi. Iar acolo unde creştinii renunţaseră de bunăvoie la opresiunea bisericii, s-au lovit de opresiunea musulmană. Iar liderii politici au avut ideea ”genială” de a se alia cu bisericile creştine pentru a contracara influenţa islamică.

Un fel de luptă cu foc contra focului… Iar joaca de-a incendiul nu prea prevesteşte nimic bun.

 

 

Experimentul ”Femeia”

Am citit pe http://www.catchy.ro şi mi-au plăcut poziţiile bărbaţilor care luau cavalereşte apărarea femeilor.

Şi până la un punct au dreptate. E cazul ca cineva să atragă masculilor speciei atenţia asupra greşelilor voluntare pe care le fac. E momentul ca cei care dau dovadă de agresivitate gratuită asupra femeilor să primească ceea ce merită.

Azi însă vreau să vorbesc despre altceva. Despre femeia însăşi.

Biserica ne învaţă de 2000 de ani că femeia e sursa păcatului şi că trebuie pedepsită individual pentru (presupusa) greşeală de la facerea lumii. Uită însă că aceeaşi Carte indică cu multă claritate statutul inferior al femeii, obligaţia ca femeia să îşi urmeze şi să îşi asculte soţul în orice condiţii. Deci să vii şi să afirmi ”femeia m-a îndemnat”, înseamnă prostie. Amândoi au avut a priori liber arbitru. Amândoi aveau aceeaşi interdicţie. Iar ţie, bărbat, întâi creat, Dumnezeu ţi-a dat puterea de a numi toate de sub soare şi a le păstori spre echilibru. Mie îmi pare că avea în primul rând trebuia să îşi asume răspunderea şi individual şi în calitate de cap al celei dintâi familii şi să îşi exercite dreptul de nu. Ba aş zice că ar fi trebuit să îşi exercite dreptul de primo-creaţie (nu am să spun creatură) şi să pună la treabă cele câteva ore în plus petrecute sub lumina Domnului şi să îi arate tovarăşei de viaţă ce e just şi ce nu. Presupun că deşi nu exista în momentul anterior căderii din Rai conceptul de păcat, cel de dreptate trebuia să existe, câtă vreme Adam a primit responsabilitatea de a păstori întregul regat animal. ”Femeia m-a îndemnat” e doar justificarea unui om slab şi prima lepădare a liberului arbitru. ”Ea a zis, eu m-am executat, căci mi-a fost lene să gândesc”.

Cu toate astea, doar o femeie a putut mântui neamul omenesc. Iisus a putut să apară doar fiindcă o femeie a ales să renunţe la sine şi să primească pre Domnul în ea.

Biserica, prin bărbaţii care o conduc şi care reprezintă interfaţa dintre Dumnezeu şi credincioşi ne învaţă că doar un bărbat e cruce întreagă, femeia fiind jumătate de cruce. Trecând cu vederea că Simon Petru a ales să se lepede de Mântuitor de frică, ba încă de 3 ori, pe când femeile mironosiţe au mărturisit fără de teamă şi credinţa lor şi cuvântul credinţei celei noi. Mult prea adesea în creştinism, unde bărbaţii au şovăit, femeile şi-au continuat neabătute drumul.

Iar după estimarea mea, cam 80% dintre persoanele de sex masculin, cruci întregi de altminteri, lipsiţi de orice influenţă feminină în jur ar ajunge tragic într-un timp atât de scurt încât n-ar apuca să se dezmeticească bine ce i-a pocnit. În contrapartidă, cam 80% dintre femeile pe care le cunosc (femei nu pizdipoance), lipsite de orice influenţe masculine în viaţa lor s-ar scutura bine, ar pune mâna pe telefon să afle numerele de telefon ale femeilor cu calităţi tehnice, şi-ar cumpăra un vibrator (sau mai multe) şi îşi vor vedea de viaţă. Procentual, spune multe despre capacitatea de adaptare şi de rezistenţă.

De asta excelentele aparate propagandistice ale multor religii au simţit nevoia imperativă de a le subjuga şi a le lipsi de sentimentul propriei demnităţi.

Romantismul ne învaţă că femeia are doar două feţe: înger sau demon. Alergând după dramatism şi fantezii, poeţii şi prozatorii romantici s-au concentrat asupra acestor două faţete cu obstinaţie (aş zice cu obstinaţia unui câine care îşi aleargă coada), au uitat că femeia de fapt e om.

Poeţii au uitat însă de o altă faţă a femeii. Cea de torţionar.

Din vremuri imemoriale femeia a fost asimilată vetrei casei, prin contrast cu bărbatul, cel care e stâlpul (de rezistenţă) al casei. Drepturile ei au fost limitate la teritoriul dintre cei patru pereţi ai casei. Casă care a aparţinut fie mamei, fie soacrei în culturile tradiţionale. Şi cam orice i s-a făcut ei, a făcut cu prisosinţă celor care i-au urmat. Femeia tradiţională nu s-a putut desprinde de acest model agresiv şi s-a dedicat cu multă aplicaţie menţinerii şi propagării eterne a modelului. De câte ori nu aţi auzit ”ce ţie nu-ţi place altuia nu face”? Şi cu toate acestea, femeile fac fie propriilor fiice, fie fiicelor prin alianţă aproape invariabil ce li s-a făcut, răzbunându-se pe nevinovate pentru greşeli trecute şi amorsând permanent surse ale unor greşeli viitoare.

Femeia care îşi învaţă fiica oricare dintre următoarele lucruri: că nu e în stare să facă x sau y fiindcă nu e bărbat, că nu e şi nici nu va fi atât de bună ca un bărbat, că nu poate să înveţe, să gândească, să zboare fiindcă nu e bărbat, că merită să fie bătută şi abuzată fiindcă e femeie, este torţionarul sub acoperire. Va limita cu bună ştiinţă viitorul copilului său de sex feminin şi va fi sursa eşecurilor viitoare care se vor baza pe sentimentul de inferioritate. Femeia care îi va spune fetei sale ”Să îţi dea Dumnezeu ce-mi faci tu mie” scoate cuiul unei grenade care va exploda peste mulţi ani, mutilând vieţile mai multor oameni şi cu siguranţă sufletul fetei sale. Femeia care îşi învaţă fiica să evite compania altor femei fiindcă acelea îi vor dori răul în mod automat e germenul care gripează modul de relaţionare socială a urmaşei. Nu sunt nici naivă şi nici proastă. În 90% din cazuri, mama are obligaţia să îşi înveţe copilul (de orice sex ar fi) că cei din jur nu-i vor binele. Dar cei care vor răul au fost în general contaminaţi de răul (invidia gratuită, gelozii absurde, bucuria de a prăsi maliţiozitate) propagat de o altă femeie. Femeia care stă pasivă, alegând să fie un sac de box gratuit pentru pumnii bărbatului de lângă ea, va contamina nu doar viitorul propriu ci şi pe ai copiilor pentru care rămâne lângă abuzator. Îngrozită că nu e în stare să îşi crească pruncii fără tată, îngrozită de gura lumii, îngrozită fiindcă i s-a spus că e o nevolnică şi că are nevoie de un bărbat pentru a putea supravieţui, va transmite fetelor sale ideea că aceasta e menirea naturală a femeii şi că vânătăile sunt instrumentul de măsură al dragostei. Iar băiatul va înţelege o va dispreţui şi pe urmă va dispreţui întregul neam femeiesc şi se va răzbuna cu pumnul fiindcă dacă ”femeia trebuie bătută fiindcă ştie ea de ce” şi ”femeia nebătută nu simte că e iubită”.

Desigur, sunt bărbaţi şi femei care aleg să pună punct unui lanţ imemorial şi să acţioneze altfel faţă de cei dragi. Dar inevitabil, vor cădea victimă unui alt mod de agresiune pasivă, bârfa. Care e un obicei de sex feminin maliţios, indiferent de cromozomii celui care acţionează limba. Bârfa aceea meschină, care maculează, cangrenează suflete şi relaţii, care e atât de impersonală încât ar putea deveni o altă conjugare a verbului. Bârfa aceea care se bazează permanent pe spusele altora care nu sunt de faţă. Bârfa aceea care nu poate suferi abaterea de la modelul de nefericire prescris de societate şi care are rolul de a compensa anomalia de fericire şi libertate.

Chiar faptul că ne gândim la masculin şi feminin ca fiind sexe opuse e aberant. Nu sunt opuşi. Opus înseamnă o căutare în domeniul contrar. Bărbatul şi femeia nu au interese contrarii. Bărbatul şi femeia au fost modelaţi să fie împreună în faţa tuturor, o unitate. Bărbatul şi femeia sunt de sexe complementare. Opus duce cu gândul la duşman, iar bărbatul şi femeia nu ar trebui să fie angajaţi în astfel de conflicte.

De fapt, uneori cred că în ceea ce priveşte omul ca specie, într-adevăr suntem segregaţi în două sexe. Nu masculin şi feminin aşa cum e în medicină, biologie şi literatură. Ci pur şi simplu militar: sexul prieten şi sexul duşman.

Iar în ceea ce priveşte femeile, mult prea adesea sexul duşman sunt multe dintre celelalte femei. Care s-au lăsat prostite să caute nefericirea personală până în pânzele albe şi care consideră că e misiunea lor absolută pe Pământul acesta să stârpească eficient şi eficace orice germen de fericire.

Femeia ca o marfă, femeia ca o pradă

La o primă vedere, Roma şi Israelul au avut prea puţine în comun. Pe de o parte democraţia, politeismul şi expansionismul-sincretic roman, pe de altă parte izolarea enclavică, monoteismul şi teocraţia Israelului.

Roma în primul secol: un conglomerat de naţiuni aduse sub standardul roman, fără o limbă oficială obligatorie, fără o religie de stat, o plutocraţie insensibilă la etnie, culoarea pielii sau zeul căruia i te închinai, câtă vreme marcai sesterţul către Cezar.

Israelul aceluiaşi secol: un spaţiu virtual închis, cu probleme uriaşe generate de religia care ţinea loc şi de aparat de stat. Proaspăt cucerit de către pumnul roman, confruntat brutal cu legi noi şi cereri absurde. De la monoteismul rigid cu care crescuseră, trebuiau să se adapteze la noua realitate politeistă, susţinută de armata de ocupaţie a Romei.

Cu greu pot fi imaginate două culturi mai diferite, antagonice şi sortite conflictului violent. Şi cu toate acestea, cele două culturi au avut ceva în comun: femeia ca posesie şi ca cetăţean de mână a doua.

În mod limpede, creştinismul care s-a născut pe drumul Damascului şi a fost scos printr-o cezariană sângeroasă şi genocidală din pântecele Imperiului, a preluat acest lucru de la ambii săi părinţi. Aşa se face că 2000 de ani aproape de când Iisus a fost săltat pe cruce pentru a potoli setea de sânge a poporului ales, creştinismul încă îşi desconsideră cea mai importantă componentă: femeia.

Dacă timp de 19 secole femeia a trebuit să stea în casă, să se înfăşoare în cârpe din cap şi până la tălpi, să se supună vrerii suverane a soţului şi stăpânului ei, de aproape un secol, situaţia se schimbă accelerat în spaţiul creştin. S-au purtat ciorapi albaştri, s-a renunţat la basmale, s-au ars sutiene în public. Fustele s-au scurtat, chiloţii au intrat la apă, chiar primejdios pentru sănătate, ne purtăm feţele ascunse sub măşti groase de fard ca să nu se vadă nici imperfecţiunile nici vulnerabilitatea.

Evident, o astfel de tranziţie, de la niciun drept la drepturi egale, nu putea fi nici lină, nici fină. Şi orice dezechilibru trecut duce la pendulări viitoare.

De la femeia posesiune a evului mediu, avem acum femeia cetăţean. Care are acces neîngrădit la educaţie, la politică, la carieră, care îşi poate alege la fel de liber partenerii precum era în secolele trecute doar privilegiul masculin. O astfel de tranziţie nu putea fi privită cu ochi buni de misoginismul nativ al poporului român, unde înseşi femeile urăsc de moarte pre femei.

Acum 10 ani arma de luptă erau bancurile idioate. ”Sunt foarte bună la aşternut = marketing”. Asta e singura mea calitate ca om? Acum 30 de ani singura mea calitate era himenul intact, acum că sunt dinamită la aşternut? (Dar apropo, ar fi ideal ca să fiu bună la pat fără să fi făcut cumva practică, de parcă ar fi o calitate pe care să o achiziţionez prin osmoză sau să mi-o aleg din galantar la magazin, în niciun fel prin practică susţinută.) De ce trebuie să fac public un astfel de amănunt? De ce trebuie să devin un brand şi să am parte de recognition şi să mi se spună de către necunoscuţi că-s bună la pat?

Astfel de bancuri în care se prezintă femeia ca o marfă sexuală mi se par scornite de bărbaţi care se simt atât de ameninţaţi de evoluţia socială încât şi-au pierdut trăsăturile esenţiale de masculi. Şi care recurg la violenţă ca ultim refugiu al propriei incompetenţe amoroase.

Astăzi lupta se duce încă mai insidios decât acum 10 ani. S-a renunţat la bancurile proaste şi s-a trecut la următoarea etapă a războiului dintre sexe. Sfaturile amoroase. Toate ziarele abundă în sfaturi pentru sex. Nu ştiu însă cum mama dracului, în proporţie de minim 85% sunt pentru femei. Nu ca ele să se bucure de o viaţă sexuală normală şi împlinită ci cum să ofere extazul bărbatului din viaţa lor. Nu văd însă sfaturi pentru bărbaţi. Nu văd rubrici zilnice în care bărbaţii să fie educaţi cum să ofere un cunlinigus de poveste, sau de ce pornografia nu e aplicabilă în viaţa de zi cu zi şi mai ales în viaţa de cuplu. Nu sunt sexologi care să explice cum amestecarea rufelor curate cu cele parţial murdare (concept masculin prin excelenţă), cum cerutul de mâncare şi nespălatul vaselor, cum neimplicarea în treburile casnice pe motiv că a pune aspiratorul în funcţiune cauzează impotenţă permanentă sau alte refuzuri absurde nu e sexy ci din contră. Culmea e că mare parte din aceste geme de înţelepciune sunt emise chiar de femei.

Auto sabotaj.

Tristis amor versus audax amor

Sex can no longer be the germ, the seed of fiction. Sex is an episode, most properly conveyed in an episodic manner, quickly, often ironically. It is a bursting forth of only one of the cells in the body of the omnipotent ”I, ” the one who hopes by concentration of tone and voice to utter the sound of reality.

Sexul nu mai poate fi germenul, sămânţa ficţiunii. Sexul e un episod, cel mai adesea acoperit într-o manieră episodică, rapidă şi adesea ironică. E o izbucnire a uneia dintre celulele omnipotentului ”EU”, acea care speră că prin concentrarea tonului şi a vocii să şoptească sunetul realităţii.

Elizabeth Hardwick quotes

Bântuind, bântuind, dădui peste citatul de mai sus.

Madam Hardwick, fă Elizabeto, tristă viaţă ai bre! Că sexul este doar un episod, n-o neg. E o imposibilitate biologică să fie o permanenţă de peste 12 ore pe zi, dacă nu eşti prostituată. Iar dacă eşti prostituată, n-o mai arzi ”telectual cu citate de pe net. Dar să ajungi să-l faci şi episodic, şi repejor că mă grăbesc să aflu rezultatele meciului/ se arde ceaiul / să văd cine ce mi-a mai scris pe wallul cărţii mutrelor şi ironic, e o soartă mai tristă decât moartea. Parol madam, dar prefer să nu mă-ngropi că mi-i că o dai în bară şi acolo. Sexul trebuie să fie sămânţa ficţiunii şi un mic germen de altceva. Fie şi pentru endorfinele care ar trebui să fie vărsate în sistem. Când faci dragoste, după mintea şi priceperea mea, ar trebui să fie un început de lume şi de Univers. Să simţi cum explodează supernove, cum se astupă găurile negre şi cum ţâşneşte materia din fântânile albe. Să simţi cum toate celulele, nu doar una singură, se aruncă în gol şi umplu pentru o fracţiune de moment toate adâncurile ce te înconjoară şi te definesc ca o insulă cugetătoare. Să simţi cum te uneşti cu Dumnezeu însuşi, nu doar cu un om. Să simţi cum creezi realitatea vocalizând-o răspicat şi să ştii că eşti auzit, nu să o murmuri înfundat, pe sub colţul basmalei şi să speri că acel cineva care trece accidental prin aşternuturile tale se rupe din propria şoaptă mormăită ca să te audă.

Altminteri eşti doar o vită rumegătoare pe care o fut viaţa şi împrejurările.

Sex şi femei dezbrăcate

Viaţa femeii moderne e marcată de o serie de stereotipuri: sirenă sau balenă, bună da” rea, să fie în ceas cu cuc etc. Nu cred că e măcar o singură femeie care să nu se fi lovit de asta. Nu cred că există măcar o singură femeie în viaţă în lumea vestică care să nu fi simţit că e un cetăţean de mâna a doua fiindcă între picioare are o gaură şi fiindcă îşi poartă the balls pe piept, la vedere şi nu ascunse în scrot.

În fiecare zi la teveu văd fătuci cu creier nefolosit care sunt prezentate ca fiind modele de succes. Iar succesul lor vine din faptul că au trecut prin nişte paturi, inclusiv prin paturile de la chirurgie plastică nu prin nişte şcoli. Al căror număr la bust depăşeşte de multe ori nivelul IQ-ului.

În fiecare zi mi se spune că pentru a fi fericită trebuie să arăt într-un anumit fel. În fiecare zi mi se induc anumite criterii pe care trebuie să le îndeplinesc pentru a fi o femeie de succes. Şi ştiu că în fiecare zi sunt judecată după aceste criterii pe care eu el consider aberante. În fiecare zi văd femei frumoase şi deştepte care se ascund de viaţă în spatele unor kilograme şi le văd cum sunt desconsiderate pe toate planurile fiindcă au aceste kilograme în plus. Nu neg, multe dintre cele care avem nişte depozite adipoase peste limitele stabilite de către medici a fi normale, le avem fiindcă e dificil să îţi refuzi permanent câte o trataţie când eşti bombardată cu tentaţii cu multe calorii şi stilul de viaţă e teribil de static. Însă când vezi că treci cu un 10-15 kg peste limita medicală superioară, după părerea mea umilă e cazul să iei măsuri. Să vezi cam care sunt caloriile ingerate şi cantitatea generală de mâncare înghiţită şi pe urmă, dacă renunţi la un regim alimentar toxic şi tot nu obţii efecte, e timpul să dai bună ziua unor medici.

De ce acest preambul? Fiindcă la dr. Oz e Naked hour, în care sunt prezentate nişte cazuri care-mi ridică părul măciucă pe creştetul capului iar pe Garbo http://www.garbo.ro/articol/Familie/8351/Buna-la-pat-Sa-vorbim-deschis-despre-pornografie  am citit despre pornografie. Iar autoarea anonimă, în nesfârşita ei înţelepciune a decis că numele noului diavol în care ar trebui să arunce care cu călimări, care cu cataroaie, după pohte, înclinarea spre violenţă şi religie este Hugh Hefner, tăticul Playboy. Nu aş zice că Hugh Hefner e chiar idolul meu, spre deosebire de Larry Flint pe care îl ador, dar omul cred că nu merită să fie pus la zidul infamiei. I se pun în cârcă toate nemulţumirile femeilor faţă de ele însele, dublul standard cu care sunt măsurate şi faţă de care se măsoară ele însele. I se reproşează transformarea de către media a femeii în obiect sexual. I se reproşează faptul că filmele porno prezintă femeia atât de mizerabil.

Hai să fim serioşi, nici măcar sf. Pavel nu a avut atâta impact!

Problema nu o neg. Nu neg că sunt în articol o serie de adevăruri legate de abordarea femeii în publicitate, reflectată în viaţa de zi cu zi, de impactul negativ al filmelor porno asupra dinamicii vieţii sexuale a fiecăruia dintre noi. Nu neg că am simţit asupra propriei mele epiderme efectele negative ale dublului standard. Oh, nu, R., nu am uitat că ai fost de acord cu personajul lui de Niro în filmul acela cu mafioţi! Şi nici că l-ai aprobat din plin la replica ”cu gura aia să-mi sărute copii”. N-am uitat şi nu am iertat palma aia! Dar aceste adevăruri sunt ascunse într-o mare generală de minciună şi ipocrizie. Drăgălaşa doamnă a uitat de faptul că cele mai vechi sculpturi descoperite în Europa sunt ale unor scule erecte. Ba chiar că acele sculpturi erau animabile cu ajutorul unor sfori şi se bănuieşte că erau folosite la ore practice de sexologie pentru copii preistorici. Uită să se uite prin piramidele egiptene care prezintă la capitolul viaţă de zi cu zi, scene care sunt perfect la locul lor în filmele XXX. Uită să se uite pe frizele templelor indiene şi ale celor din Ankor. Uită că japonezii au o zi în care venerează falusurile. Uită că-n zona de Polinezia Pacific sexul era la fel de natural ca şi viaţa până a veni europenii cu idioţeniile consacrate. Uită că datorită doamnelor nopţii care acum câteva mii de ani se numeau hierodule nu centuriste avem acum cea mai respectată instituţie din lume: băncile. Şi uită că au fost multe culturi în care fiecare femeie îşi începea viaţa sexuală în temple ale sexului, fără acel stagiu obligatoriu prin care ea şi el o venerau pe zeiţă, Iştara-n Babilon, Isis pe Nil, nu puteau să se căsătorească. Indiferent dacă erau simple fiice de ţărani sau prinţese de sânge regal.

Repet, filmele porno mi se par o idioţenie cumplită, dar din alte motive:

– femeile au maxim 25 de ani, pe când bărbaţii la 40-50 de ani încă sunt vandabili – femeile nu au fir de celulită

– let”s get serious, câte femei sunt perfecte în mod natural?!

– femeile toate sunt aranjate de mâna omului (şi aici nu mă refer la epilat, coafat, machiat!)

– femeile alea nu au niciodată altă dorinţă decât cea de a servi – aşa că mi se pare un ultim bastion al patriarhatului!

– femeile se tratează singure ca pe nişte pizde ambulante.

Degradarea femeii din filmele porno nu provine din faptul că sunt veşnic în călduri. Nici din faptul că acceptă scene înjositoare. Apropo, ce înseamnă înjositor la aşternut? Bunică-mea, Dumnezeu să o odihnească era deosebit de mândră că în vreo 35-40 de ani de căsnicie fericită bunicul n-a văzut-o goală niciodată şi că nici nu l-a pupat altfel decât cast. Să înţeleg de aici că mă înjosesc şi mă degradez când …?

Sincer, reclama de la silicoane pentru fane mi se pare mai degradantă decât orice poză din Playboy sau din Hustler. Mi se pare degradant să mi se spună că dacă nu-mi bag nişte corpuri străine în ţâţe nu pot să fiu dezirabilă şi iubită. Mi se pare degradant să mi se spună că să înghit claritin e cheia mea spre o dragoste ca-n poveşti. Mi se pare mult mai degradantă emisiunea Burlacul decât orice film porno care implică persoane adulte, care nu au relaţii cosangvine şi care consimt.

Şi felicitări tuturor doamnelor care se simt sexy şi împlinite şi dacă poartă măsuri mai mari.

Dar, desigur că peste toate aceste amănunte, autoarea a trecut. Fiindcă, nu-i aşa, sexul e animalic şi trebuie refuzat, iar o femeie înţeleaptă ştie să evite să se întâmple această scârboşenie mai mult de o dată pe lună. De fapt aceasta e problema care urlă din fiecare literă a articolului de pe Garbo. Hugh Hefner are perfectă dreptate! Femeia nu a fost transformată de revistele pentru adulţi într-un obiect sexual! Femeia e un obiect sexual în mentalitatea patriarhală iudeo-creştino-musulmană. Şi tocmai această abordare:

IX. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

X. Să nu pofteşti la bunurile aproapelui tău.

care pune doar cu o treaptă mai sus femeia faţă de animale şi maşina personală e cea care face de vreo 2000 de ani ravagii. Nu se spune să nu râvneşti la partenerul de viaţă al aproapelui tău. Doar la femeie să nu pofteşti, că e rău de urât. Adică femeile sunt neşte chestii ingenue şi nevinovate, fără de dorinţe, care doar se supun poruncilor soţului – pe care sunt datoare, nu-i aşa să-l asculte, indiferent de dorinţele acestuia. Şi simultan sunt seducătoare neruşinate şi oribile, gata să ducă bărbaţii în ispită doar fulgerând spre sărmanul nevinovat o sclipire de păr de pe sub bukka!

Ciudat e că exact în zonele de unde ne vin acele reprezentări ale sexualităţii pe care le etichetăm pur şi simplu pornografice, femeile au avut mai multe drepturi decât uneori în societatea modernă.

În Portretul lui Dorian Gray e o replică memorabilă legată de faptul că bărbaţii nu pot fi buni decât dacă sunt răi. E complet adevărată, dar incompletă. Nu doar bărbaţii sunt aşa,  în ciuda abordărilor tembele de azi, ”femeile sunt de pe Venus, bărbaţii sunt de pe Mart”e, ambele sexe sunt de pe Pământ şi dacă nu ne împăcăm cu asta, se ajunge permanent la alienare. Ni se spune din leagăn că pentru a fi bune trebuie să fim pure, angelice, serene, minunate. Şi în fiecare minut al zilei suntem în paralel bombardate cu ”sexy şi rea”.

Acum, pentru a îmi păstra o lecuţă de obiectivitate, cred că şi pentru bărbaţi e destul de greu. Pe de o parte, se ia un băiat – despre care studiile psihologilor moderni spun că e mai sensibil decât o fată de aceeaşi vârstă – şi trebuie să-l transformi într-un bărbat adevărat. Adică o fiinţă umană care trăieşte pe bază de bere, râgâit, scărpinat la coaie şi pornografie. Iar aceluiaşi bărbat care dacă deschide o Effes pilsner şi e asaltat de fete nubile care îl doresc cu ardoare doar fiindcă e cu bericioaica-n mână, i se cere simultan să fie un tată şi un cap de familie. I se induce modelul rece şi repet, patriarhal al pornografiei masculine, în care femeia există doar pentru a fi folosită şi trăieşte ca să servească, dar i se cere să asculte şi să aprobe femeile trăncănind despre ce nenorociţi sunt bărbaţii, de preferinţă în timp ce cu un şorţuleţ delicat şi loooz buombuon pregăteşte ceva de ronţăit pentru aceleaşi fete.

De fapt aceasta e problema adevărată. Nu faptul că sunt reclame cu ţâţe la vedere. (Oricum am observat că au început să apară şi reclame cu puli la vedere, felicitări Tnuva, chiar dacă  nu o să te cumpăr niciodată!) Ci că nu ni se permite să atingem echilibrul natural între inteligenţă, senzualitate, sexualitate şi viaţă pur şi simplu. Că ni se impun obiective de management al familiei contradictorii şi nu se pune la dispoziţie un cadru unitar de realizare a acestora. Nu avem un manual de utilizare şi bâjbâim. Că suntem aşa de obsedaţi să imităm ceea ce vedem la TV că nu ne mai folosim mintea proprie spre a gândi cum vrem să fim în viaţă.