Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

 

Spuneam acum 2 zile că îmi pare rău că am permis ca să îmi fie cangrenat românismul. Şi că îmi pare rău că s-au pierdut generaţii întregi care nu au nimic de-a face cu patriotismul. Pentru care maximumul de a fi naţionalist e să mănânci jumări cu ceapă şi să bei o pălincă autentică ghe la Maramu. Copii care consideră că a fi naţionalist înseamnă a fi anti-european şi dacă eşti anti-european nu eşti cool şi trendy.

Cu toate astea, în bulibăşeala (nu aş zice chiar degringoladă, că e un termen mult prea complicat pentru ceaţa deasă de pe Dâmboviţa) de zilele astea, în mod absolut paradoxal cel mai coerent discurs politic îl are cel mai ameţit dintre politicieni, Toader PALEOLOGU. Am râs cu lacrimi de declaraţii anterioare. Nu o să uit în veci fraza aia cu ”Trebuie să recunoaştem că Traian Băsescu e o pleaşcă pentru Partid”. Mi s-a părut de o inepţie absolut unică în analele politicii mondiale. (Chiar dacă exprima adevărul.). După gafele actuale ale PDL-ului şi ale preşedintelui, care au reuşit cu o tâmpenie să amorseze nemulţumirile generale ale populaţiei, în momentul în care Paleologu vine şi afirmă că reacţiile actualei puteri au fost ”tâmpite şi deplasate”, chiar dacă doar ”unele”, deja devine vocea raţiunii şi a onestităţii.

Îmi place că primesc feed-back că nu e chiar aşa şi că generaţiile mele pierdute sunt doar rătăcite. L-am văzut pe tânărul domn locotenent Alexandru GHEORGHE  de la Câmpia Turzii. Mă îndoiesc că omul acesta are mai mult de 30 de ani. Mi-aş dori să cred în el. Mi-aş dori ca peste ani să fiu ferm convinsă că acţiunea lui a fost autentică. Un gest de kamikaze, de om care nu mai are nimic de pierdut şi riscă tot ca să câştige tot. I-am admirat enorm discursul de om politic hârşit în multe. I-am admirat modul în care şi-a asumat riscurile de a încălca o serie de regulamente militare doar ca să îşi afirme păsul. Mi si-a părut bărbătesc şi profund onest gestul de a prefera să moară după o zi vultur decât să trăiască o viaţă ca un şobolan. Cinstit, nu cred că a venit fără măcar să spere că va fi remarcat. Dacă voia să o facă icognito nu venea purtând uniforma militară. Şi dacă mă gândesc bine, când şi-a pus pielea la bătaie (ceea ce eu nu sunt în stare să fac fiindcă mi-i groază că o să răcesc) mi se pare logic că a făcut-o şi pentru un câştig personal. În definitiv toţi cei care ies în Piaţă o fac şi nu e nimănui ruşine să o admită.

Mi-a mers la suflet ultima parte, cea în care făcea apel la cealaltă entitate care fost permanent prezentă în viaţa poporului român, şi de bine sau de rău, a contribuit major la formarea esenţei naţionale. De bine sau de rău, încă nu am uitat ca naţiune momentul în care Regele trebuia să îngenuncheze în faţa reprezentantului Bisericii şi al divinităţii aceasta fiind condiţia sine qua non ca să primească astfel statutul de ”uns al lui Dumnezeu”. Toţi cei care depun jurăminte politice o fac încă cu mâna pe Biblie, imitaţie palidă şi nu ştiu cât de conştientizată, a modului de investire cu graţie cerească.

Nu dezvolt relaţia mea personală cu Biserica pe care o acuz de multe şi de la care aştept de 20 de ani să se modernizeze şi să vină cu soluţii viabile la o serie de probleme fundamentale ale societăţii. Că-mi place, că nu-mi place, Biserica a fost şi rămâne unul dintre pilonii de stabilitate ai societăţii române. Şi este şi dorinţa mea să o văd intervenind în rezolvarea actualei crize.

Iisus a zis ”Să daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. Dar ”daţi” e general, se aplică tuturor cetăţenilor în parte, indiferent de statutul social şi religios. Societatea uită mult prea adesea că uneori Cezarii au primit chiar o sabie în spate sau o cupă otrăvită din partea supuşilor din alte veacuri. Mi-aş dori să văd cum Biserica se implică mai activ în rezolvarea crizei morale în care ne învârtim bezmetic, nu construind biserici care mai pot să aştepte ci cerând politicului soluţii din poziţia de reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Fiindcă ale lui Dumnezeu sunt de fapt toate sufletele care sunt pe punctul de a se pierde fiindcă nu mai pot supravieţui junglei.

 

Şi cu toate că-l admir pe domnul locotenent, nu l-aş vota în cazul în care s-ar înscrie în cursa electorală. Discursul a fost sublim. Prefer să fiu paranoică şi să îi cer să demonstreze că e nevinovat (efectul de bumerang Băsescu) decât să presupun nevinovat şi să mă văd iar vinovată de a fi întins mâna neprotejată către un element de risc.

 

 

Pentru cei trei preşedinţi votaţi, să-mi daţi

”Să ni se dea”. Nu contează, ce doar ”să se dea”.

Asta e obsesia românului şi obsesia Pieţei revoluţionare. Poate şi a altor naţii, nu am fost, nu cunosc în detaliu amănuntul, nu mă pot exprima. Forma asta impersonală a verbului este cea care mă scoate din minţi. Este ceea ce rămâne din ”mamă, dă-mi să mănânc / mamă, dă-mi voie să mă duc la joacă!” când mama nu mai e în preajmă, iar copilul refuză să crească şi să îşi asume responsabilitatea faptului că trebuie să ia decizii pentru sine sau chiar pentru alţii.

Am văzut o mulţime de tineri, aş zice chiar copii ieşiţi la demonstraţie, fără habar să nu aibă de motivele demonstraţiei şi de ceea ce vor. Vor aşa, ca un fel de fiinţă supranaturală să se pogoare din cerurile lui Dumnezeu şi să dea, cu ambele mâini, poate chiar să reverse dintr-un fel de corn al abundenţei belşugul peste el în primul rând şi poate peste familie.

”Să ni se dea de lucru!” Cine? Ce lucru? Mă şochează obsesia şi idolatrizarea pe care unii dintre cei proaspăt ne-absolvenţi de liceu o au pentru perioada comunistă. Era mai bine atunci fiindcă oamenii primea(u), acordul fiind al dracului de opţional de lucru. Da, oamenii primeau de lucru. În genere pela Canal, în Deltă, sau aiurea, unde o minte creaţă considera că trebuie făcut ceva, fără să se ia în considerare nevoile reale. Aşa că oamenii ăia mureau pe capete, lucrând undeva, ceva fără să înţeleagă ce şi cu ce scop. Se dădeau repartiţii. Tinerii uită că repartiţiile se dădeau pe pile în primul rând şi pe merit ce mai rămânea. Doar Dumnezeu ştie câte minţi geniale s-au ratat fiindcă nu au avut Kentul izbăvitor. Da, se dădeau repartiţii, dar nu se ţinea cont, ba chiar se dorea ca legăturile de familie să fie rupte. Absolvenţii din Ardeal erau trimişi în Dobrogea, muntenii în Bucovina, oltenii în Transilvania, moldovenii săraci şi fără un rost în satul lor plecau unde vedeau cu ochii. Iaca sursa bancurilor regionale şi a discriminărilor pe baza locului naşterii. Şi asta se făcea ca un experiment social, fiindcă oamenii fără legături puternice familiale erau mai simplu şi mai uşor de îndoctrinat. Era mai simplu să îi pârăşti pe vecinii pe care nu i-ai văzut în viaţa ta decât pe cei la masa cărora împărţiseşi un colţ de pâine cu mâncare în copilărie.

”Să ni se dea locuri de muncă bine plătite.” Ca să fii plătit, trebuie să ştii să faci ceva. Iar când tot liceul ai fredonat-o ca să-i arăţi profului ce cool eşti tu şi ce relicvă e el, când după 12 clase habar n-ai să faci un lucru atât de elementar precum acordul gramatical şi nu eşti în stare să ai şi să exprimi un gând coerent, ce angajator e nebun să te încarce cu o responsabilitate pe care ştie că nu o poţi îndeplini?

Îi detest sincer pe cei de la guvernare/ guvernări. (Nu mai cred în ”arde-i pe corupţi”, sau în altceva decât ”la timpuri noi, tot noi”.) Fiindcă ei au generat prin propria incompetenţă prăpădul care stă să vină. Apreciez însă minima decenţă a lui Boc care recunoaşte că nu are de unde da salarii mai mari. Şi absenţa de la manifestaţii a politicienilor. Şi sancţionarea verbală a politicienilor foşti, actuali sau wannabe care s-au visat în poziţia de lideri de Piaţă şi surfer de nemulţumire populară.

 

Tot scandalul acesta îmi aduce aminte despre o întâmplare care mocnea în memoria mea. O călătorie la ceas de seară cu trenul, oameni pestriţi în vagon. Printre ei şi un fel de roacker-hippie-visător-filozof. Care propunea ca soluţie a problemelor existenţiale şi de multe alte naturi euthanasierea obligatorie după o anumită vârstă. Un pic pe baze etnice, un pic pe baze geografice, un pic sexist, un pic pe baza orientărilor sexuale şi ce mai rămânea în baza meritelor personale. Teoria friza un absurd absolut, bazată pe una dintre cărţile lui Asimov din ciclul Roboţilor. Am stat, l-am ascultat, am pus întrebări, încercând să îi înţeleg mintea creaţă. La final l-am întrebat cine ar trebui să fie însărcinat să ia decizia de a condamna la moarte un om. În momentul acela s-a blocat, a început să se bâlbâie şi a venit salvator cu un răspuns ”un comitet de filozofi”. Ultima întrebare a fost ”şi dacă acest comitet de filozofi nu te consideră suficient de important pentru a ţi se permite să trăieşti?” Blocajul a fost atât de complet, că vreo câteva secunde a uitat să mai respire de atâta indignare. Cum să nu i se permită lui? Tocmai lui!

Asta e problema Pieţei. Toţi vor să li se dea, fără să aibă o viziune clară măcar asupra a ceea ce doresc, cei mai mulţi. Vrem ”jos” şi sânge cala Circulroman, dar uităm că tot pe ei i-am aclamat acum câţiva ani ca pe nişte eliberatori de neam şi ţară. Şi mai ales uităm că arderea de tot e bună doar când în locul vechiului sunt deja seminţele germinânde ale noului. Tare mi-i frică de germenii pe care-i văd, că ori sunt sterpi, ori sunt o specie nouă cu care nu pot rezona sub nicio formă.

Şi de asta mă înclin cu umilinţă în faţa bătrânilor care ies acum, cei care acum 20 de ani nu au avut tupeu să iasă sau să se impună fiindcă au considerat că nu sunt suficient de reprezentativi pentru ca să conteze. ”Vom muri dar vom fi liberi” e ceea ce predau cu nişte ultime puteri celor din jur. Şi celor de acasă. Nu mai speră să li se dea. Încearcă să îşi ia singuri libertăţile şi drepturile de care au nevoie. Şi ştiu care le sunt responsabilităţile şi acum.