Număr ascuns de telefon

Herfjötur încuie cu grijă uşa în urma ei, în definitiv în zilele noastre nicio femeie nu poate fi prea atentă cu securitatea personală, îşi dădu jos haina de blană de nurcă neagră şi cizmele cu tocuri înalte, permiţându-şi să se relaxeze.

Ca în fiecare zi, aceeaşi rutină. Dezbrăcarea până la piele, un duş scurt sau mai lung, care să scoată mirosurile închisorii de pe pielea albă ca spuma laptelui şi din părul lung, de un galben atât de deschis încât părea argintiu. O cină frugală, pentru că o femeie trebuie să aibă permanent grijă de silueta ei. Un pahar de cidru care să îi încălzească sufletul. Uneori lenevit pur şi simplu în faţa televizorului. Alteori trăncănind pe net cu cele 7 surori supravieţuitoare. Alteori aruncând bucăţele gustoase de carne, ochi, creier şi ficat mai ales celor doi corbi ai tatălui ei, când cei doi înaripaţi îşi mai aduc aminte să aterizeze şi pe balconul ei. Şi de fiecare dată, fiecare zi se termină cu un antrenament îndelungat şi ardent în sala de sport amenajată special în dormitorul liber. Până când muşchii nu mai pot executa nicio fandare, nici o ridicare de la piept, nicio tracţiune sau împingere. Şi când ajunge în acest punct, încă o oră de antrenament la fel de dureros. Fiindcă niciuna dintre cele 8 surori care îi aleg pe bărbaţi nu poate fi prea atentă cu forma fizică în care se află.

 

Apartamentul în care stă azi Herfjötur e departe şi fizic şi moral de casa de piatră, tăcută, mohorâtă, plină de bărbaţi veşnic beţi şi veşnic puşi pe harţă a tatălui ei cel cu un singur ochi. Şi l-a amenajat luminos, în culori pastelate, cu linii moi, odinitoare. Cu multe, multe flori, de toate culorile, formând o un mic curcubeu la fiecare dintre geamurile ample. În drum spre baie, zâmbeşte ghivecelor aranjate milităreşte pe pervaz. Cu fiecare pas, mai lasă să cadă câte o haină, întâi uniforma severă de gardian de închisoare, apoi lenjeria de corp din mătase strălucitoare.

 

La finalul celor câţiva paşi prin living, dintre holul de intrare şi baie, singura pavăză dintre ea şi lume, rămâne ca de obicei coama ireală de păr care îi ajunge până la genunchi, învăluind-o din toate părţile, descoperind-o şi acoperind-o în acelaşi timp.

Păşi în cadă, dădu drumul apei simultan din toate duzele, lăsând fierbinţeala să îi pătrundă fiecare celulă. Săpunurile parfumate şi şampoanele i se par lui Herfjötur cel mai încântător dintre articolele de uz personal pe care le oferă lumea de azi. Se găsesc în toate formele, de toate culorile, cu arome pe care niciodată nu le-ar fi putut asocia plăcerii simple a spălatului. Acolo unde a crescut, săpunul era o bucată mare, greu de manevrat, făcută din leşie şi grăsime animală, mirosind înţepător, cu spumă puţină şi înţepătoare. Articolele pe care le foloseşte cu atâta încântare copilărească se deosebesc radical de cele din copilărie. În cele din urmă, după clătire metodică, după folosirea a cel puţin 7 loţiuni şi creme separate, iese din baie, înfofolită într-un halat roz pufos şi cu nişte papuci la fel de roz şi de pufoşi, cu un prosop de aceeaşi culoare înfăşurat în jurul capului, ca beduinii.

 

Dintr-o toană, decide să îşi înceapă seara cu exerciţiile fizice în locul obişnuitelor acţiuni relaxante. Apasă pe comutator, transformând sala de sport într-o cascadă uluitoare de lumini ce se izbeau în pereţii acoperiţi cu oglinzi uriaşe. Lasă să cadă halatul, prosopul, păşeşte din papuci, savurând răceala şi duritatea podelei de lemn de stejar. În oglinzile de pe perete şi de pe tavan, zeci de imagini ale ei fac aceleaşi lucruri, până când din toate părţile şi din toate unghiurile se vede înconjurată de femei goale, înalte, cu picioare lungi şi zvelte, braţe rotunde şi talie îngustă sub sânii uriaşi, fermi şi aproape perpendiculari pe tors. Prieşte fiecare dintre imagini cu un ochi critic, căutând urme ale trecerii timpului sau admirând modul în care muşchii i se mişcau fluid pe sub pielea translucidă. Bate din palme, comandând pornirea muzicii.

Şi brusc, imaginea statică se transformă într-un vârtej nebun de mişcări, încât pare că fiecare dintre femeile din oglindă atacă, parează, fandează, se retrag nu la unison ci unele pe altele. Nerv, graţie, elocvenţă, supleţe, amestecate cu un strop de erotism.

Iar în mijlocul simfoniei de exerciţii, soneria telefonului se face auzită brutal, sfărâmând armonia. Număr ascuns. La celălalt capăt tăcere.

Uşor enervată de întrerupere, Herfjötur ridică din umeri, închide blestemata invenţie omniprezentă a timpurilor moderne, încercând să-şi regăsească starea necesară exerciţiilor. Telefonul sună iar, apelantul ascunzându-şi iar identitatea.

De data aceasta în locul tăcerii, nişte gemete masculine şi o foială, indicând clar activitatea la care se dedă apelantul. Zâmbetul visător datorat exerciţiului se schimbă instantaneu. Ochii albaştri scânteiază ameninţători, iar buzele pline şi roşii ca sângele se curbează felin, dezvăluind două şiruri de dinţi micuţi, albi ca laptele, aliniaţi perfect. Dintr-un pas e lângă instalaţia de sonorizare, selectând melodia cea mai dragă sufletului ei. La telefon, vocea masculină îndrugă vrute şi nevrute între gemete, cuvinte fără noimă, fără legătură. Zâmbetul devine din ce în ce mai crud. Apropie telefonul de boxele date la maxim lăsând ”The Ride of the Valkyries” să se rostogolească ameninţător, creându-i interlocutorului un şoc aproape fizic. Iar un CUVÂNT DE PUTERE se rostogoleşte de pe buzele femeii, izbindu-l cu forţa unui baros pe insolent, terminându-i instantaneu erecţia şi făcându-i testiculele să i se ridice cât mai sus. Emasculându-l.

 

Incapabil să închidă telefonul, ascultând sopranele interpretând cu patos rolurile valkiriilor lui Wagner şi râsul dispreţuitor al lui Herfjötur, blestemat la o perpetuă impotenţă.

 

– Atunci când va veni vremea NU te voi alege ca al meu. Niciuna dintre cele care aleg măcelul nu te va alege şi nu vei păşi în casa Tatălui meu, fiindcă Valhalla e pe veci închisă laşilor şi eunucilor. Şi celor care sunt şi una şi alta. Eu, cea care îi înlănţuiesc pe bărbaţi o jur azi.

 

 

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Herfj%C3%B6tur

Anunțuri

Gherghina şi jumătate de om pe jumătate iepure

Codrul răsuna de chiuiturile feciorilor şi de ţipetele pe jumătate speriate, pe jumătate încântate ale fetelor. Aşa cum se cade să fie în zi de sărbătoare de Dragobete.

Numai Gherghina se pierduse singură între arborii seculari, căutând să-şi ascundă ruşinea de a fi singura fată de măritat rămasă singură în acel an. În definitiv aşa fusese şi cu un an înainte şi cu doi şi cu trei, de când ieşise la horă. Nu că n-ar fi fost frumoasă sau harnică, aceste calităţi i le recunoşteau până şi cele mai aprige duşmance, dar alintată peste poate, dobândise de-a lungul anilor o limbă capabilă să puie pe fugă şi pe cel mai viteaz dintre flăcăi. Şi colac peste pupăză moştenise şi de la mumă-sa, altă femeie aprigă, şi un pumn cu care să poată năuci un armăsar nărăvaş.

Aşa că flăcăii preferau să şuiere hoţeşte pe la alte pârleazuri şi să nu-i sară niciodată portiţa. Iară de sărbători niciodată nimeni nu-i strângea în mâini mijlocelul delicat şi nimeni nu-i săruta buzele roşii ca fructele de gherghină.

 

Tot rătăcind fără ţintă se trezi în faţa adăpătoarei căprioarelor şi ascultând de o toană se aplecă să ia în pumn apă cu care se spălă pe faţă, pe jumătate sperând ca să se împlinească credinţa bătrânească cum că cel ce bea din urmă de căprior va deveni căprior.

– Ajută-mi Doamne să mă vadă şi pe mine ficiorii ca pe o ciută sfioasă şi să mă pot mărita să nu mai stau piatră-n casă, ruşinea maicii şi a lui taica!

Stând aplecată peste izvor, pe jumătate ar fi râs, pe jumătate ar fi plâns. Dar un foşnet din spatele unor tufe de soc îi atrase atenţia. Prea tare să fie o pasăre sau pui de căprioară dar prea încet să fie mistreţ sau lup.

Se ridică şi începu să se furişeze spre sursa zgomotului, cu grijă să nu sperie jivina.

Totuşi, în spatele tufei de soc nu era nimic viu, doar o potecă bătătorită, acoperită de un praf argintiu, cum nu mai văzuse niciodată, mărginită de cucută. Ridică din umeri a pagubă şi cedând unei toane porni pe cărare.

– Ei şi? Ce mi se poate întâmpla? Să-mi găsesc ursitul de pe lumea asta? Că lupii s-au rărit şi mistreţii nu atacă acum, că încă n-au pui mici.

 

Şi merse ea ce merse, până aproape că nu mai recunoştea codrul, din prietenul ei vechi, se transformase într-un codru bătrân, cu copaci cu crengi strâmbe, chinuite, aproape răutăcioşi. Şi i se părea că de după peretele compact de ramuri ce abia stăteau să înmugurească şi de tufişuri tot mai înalte o privesc ochi străini şi duşmănoşi. De la o vreme până şi inima ei vitează începu să simtă un fior de frică. Dădu să se întoarcă, să caute calea îndărăt către sat, când cărarea se ramifică într-un fel de răscruce de poteci.

În mijlocul răscrucii, o pocitanie neasemuită se uita galeş la ea. Gherghina se opri, îşi făcu cruce cu limba pe cerul gurii şi se frecă la ochi, sperând că năluca avea să dispară. Dar creatura rămase exact acolo unde o văzuse prima oară. Un trunchi de bărbat înfipt pe un trup supradimensionat de iepure. Pocitania sări iepureşte către ea, privind-o încruntat şi intens.

”Măcar nu e şi şchiop, ca în poveste, că altminteri aş fi zis că am înebunit de tot. Aşa poate că numa îs beată şi nu ştiu.”

– Cine eşti? Ce fel de om eşti de îndrăzneşti să-mi calci poteca şi hotarul?

– Numele meu e Gherghina şi-s fata fierarului din sat. Tu cine eşti?

– Eu sunt Balc, ultimul dintre centauri. Dar Muma Codrului s-a supărat pe mine că nu am vrut să o iubesc în noaptea de Sânt Andrei şi m-a făcut iepure în loc de cal.