Comandament religios

Dacă de la Brăila vine idioţenia supremă a iernii 2014, atunci din Libertatea vine duma aceleiaşi ierni.

(Mă scuzaţi, dar nici măcar în filmele cu Stan şi Bran, Chaplin, fraţii Max sau Benny Hill prefectul judeţului nu se duce heirupistic la ţară să deszăpezească o localitate cu braţul său plin de vigoare şi p-ormă să rămâie înzăpezit ca ultimul amărăştean. E dincolo de umorul sec sau supra-realist. Păcat că Buster Keaton nu mai e în viaţă ca să poată transpune la justă valoare toată situaţia. Cred că ar fi fost singurul în stare să acopere toate laturile acestei probleme spinoase.)

Dar să revenim la declaraţii. Dom” administratorele de bloc, ca să zic aşa rulează fin. Uns chiar!

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/un-administrator-de-bloc-loveste-stimati-locatari-asa-incepe-hitul-iernii-si-al-deszapezirii-razi-cu-lacrimi-pana-la-primavara-480329.html

Omul ăsta sigur îl aşteaptă pe cât de curând demisionarul/ demisul prefect de Brăila să dea la lopată în locul lui.

Aşa să ne ajute Dumnezeu

Fără dureri

Eh, ce bine ar fi dacă aş avea vreo patalama scrisă în cancelaria cerească şi semnată de către Dumnezeu Tatăl că n-o să mai am dureri în viaţa mea.

Dar după ce am aflat first hand ce naşpa e să te doară-n cur – şi am jurat că nu mai repet expresia asta idioată în viaţa mea, acuş mă încearcă ş-un drac de răceală care îmi gâdilă în mod neplăcut, doară nu aş putea zice că mi le excită dincolo de limita suportabilă, care îmi aduce aminte că mă mai jurasem eu să nu mai spun în viaţa mea că mă doare-n cot.

 

Bre fraţilor, da” dacă nu mă mai poate durea nici în cur nici în cot de ”ăştia”, unde să mă doară?

RIP Adrian IOVAN

Nu ştiu mare lucru despre domnul Adrian Iovan aşa că mă mulţumesc să îi urez odihnă uşoară şi cer senin unde se duce.

Nu=i pot comenta viaţa fiindcă nu i-am fost în cercul intim de prieteni. Singurul amănunt pe care-l cunosc, ăla în care a mătrăşit un şuţ care intrase peste el în casă m-a făcut să-mi ridic atunci pălăria în faţa lui.

Dar modul în care a murit îl absolvă în ochii mei de toate micile sau marile păcate de zi cu zi. În fond, vorba unui taximetrist, ”iartă-mi Doamne păcatile/ Că până mâine fac altile”. 

E nevoie de coaie ca să iei decizia de a te sacrifica pentru binele altora. Da, ştiu, codul deontologic spune că un căpitan e însărcinat cu siguranţa pasagerilor săi şi trebuie să aibă grijă de ei chiar şi cu preţul vieţii. Însă puţini sunt cei care în ceas de cumpănă extremă sunt în stare să trăiască după cod, nu doar să-l bifeze ca citit. Cu toate păcatele lui Iovan a făcut-o.

Odihnească-se în pace!

 

PS: mi-aş dori să nu se caute doar vinovaţii aparenţi, ci cei de la baza arborelui cauzal. Cei care au permis ca prin neintervenţie la timp să se ducă dracului tot şi să culmineze cu morţile a doi oameni. Nu ştiu şi nu e treaba mea cât de buni. cel mai probabil mai buni decât media, altminteri nu erau acolo, riscându-şi viaţa ca să poată supravieţui cineva.

Vitralii

M-au fascinat întotdeauna vitraliile. Cel care a realizat primul vitraliu a fost un geniu.

Un vitraliu e făcut din sfărâmături de sticlă colorată, prinse cu ajutorul unui fir de plumb. Cioburile din ceva care a încetat să mai existe sunt prinse la un loc de către plumbul care se topeşte sub torţa sticlarului şi primesc o viaţă nouă.

Înţelege-mi bucuriile şi îmi vei primi frumuseţile, de la primul zâmbet.

Ocroteşte-mi vulnerabilităţile şi îmi vei primi sufletul, până la ultima picătură

Obsesia retro

Azi dimineaţă am intrat în McDonalds-u” de la Gara de Nord. Nu contează nici cu ce am păcătuit, nici cât de tare a urlat după aia ficatul la mine, semn că n-am băgat în stomac mâncare ci plastic cu potenţiatori de aromă. Dar nu asta contează. Ce contează e decorul. Retro.

Se poartă decoraţiile retro în Bucureşti şi în alte părţi. Iar reto = interbelic.

Nu contest, interbelicul a fost perioada cea mai fertilă din punct de vedere spiritual şi creativ a României. Marea majoritate a Literaturii Române, aia cu majusculă, s-a distilat atunci. (Deşi cu regret, trebuie să spun că cea mai fertilă perioadă materială – din punctulul meu de vedere –  a fost perioada comunistă.) În literatură, cam tot ce a urmat după nu s-a mai ridicat la acelaşi nivel. Singurii pe care-i lpot numi eu egali cu acei titani sunt Blaga, Labiş şi Grigore Vieru. Iertată fiu dacă alţii nu-l consideră aşa pe poetul din partea de dincolo de Prut a României. Nichita Stănescu pe un trist şi îndepărtat eşalon doi. Da, perioada comunistă a impus cu forţa nişte forme care au trebuit să fie umplute. Şi uneori s-au umplut bine. Alteori, strecurându-se pe alături, scăpând de fecioarele de fier aduse de fantoşa omului nou, din toate punctele de vedere mai bun, atât de bun încât devenea o specie nouă per se. Dar prost în majoritatea. Prost fiindcă creaţia şi tortura nu fac niciodată casă bună.

De literatura de după ”90… Mă abţin. Ce am citit eu şi recunosc, n-am citit mult m-a dezamăgit. Tranziţia de la Literatură la pizderatură i-a cauzat neuronului meu literar şi anume o stare vecină cu voma. 

Pentru alţii, interbelicul reprezintă tot ce a reuşit România să dea mai bun şi în alte domenii: onoare (deşi până şi eu am auzit de nişte scandaluri sexuale şi politice cu nimic mai puţin sordide decât cele de azi), arhitectură, evoluţie de la Ev mediu nedesprins bine de antichitate la Modernism. În definitiv la ”907 viaţa ţăranului – cu pondere uriaşă în ierarhia socială nu prea era semnificativ de cea a dacului de sub Scorillo.

Însă ceea ce nu prea văd să conştientizeze bine cei care se închină repetat la acea perioadă e că atunci România a fost condusă de la închistarea tipic slavo-ortodoxă-balcanică cu închinăciune către Înalta Poartă, către modernitatea occidentală. (Alt cur de pupat, aceleaşi vechi metehne totuşi dintr-un punct mai cinic de vedere.) În perioada aia care a stat sub semnul încercărilor şi zbuciumului, s-au preluat elemente vechi şi s-au regândit ca să fie generatoare de nou. Hipsterismul ăsta cu obsesie calată pe interbelic totuşi nu prea generează nou. Mi se pare cramponare de o perioadă care a trecut şi care bine sau rău nu se mai poate întoarce. 

 

Cine sunt eu

Motto aproximativ din cartea ema preferată, Mother of Darnkess – Eric Flint: Nu există Răspunsuri, există numai Întrebarea.

Cartea nu defineşte Întrebarea. Dar poate fi ”cine sunt”, ”unde mă duc”, ”care e scopul meu”.

Doctorul Deepak Chopra porneşte studiile sale de wellness pornind de la întrebarea ”cine sunt?”.

Am încercat cu sinceritate să răspund, dar de fiecare dată mi-am dat seama că nu la ”cine” mă refeream ci la ”ce”. Fiica lui, iubita lui, soţia lui, profesie, hobby-uri, alegeri personale începând cu gătit şi terminând cu îmbrăcăminte, cărţi citite sau filme văzute nu sunt decât atribute, nu-s substantivele verbului eu.

Până la urmă, cred că singurul răspuns cu care pot veni e cel pe care l-a dat moş Creangă, binecuvântată fie-i amintirea. ”Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Singureni, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut.”

Despre drepturi cetăţeneşti

Ce poate face omul de sărbători? (Trecem peste statul în genunchi ca sclava Izaura făcând curat din 2 în 2 zile şi celebrarea porcului.) Să discute. Şi discutam eu cu cineva despre una, despre alta, despre ce e bun şi ce nu e bun. Ş-am ajuns la răufăcători şi crime. D-alea impardonabile. În momentul discuţiei, eram într-o stare de spirit uşor sofistică. Deh, şcoala bunică-mii care dacă avea chef, îţi demonstra cu argumente potrivite că roz bombon e o culoare nu doar adecvată ci şi dezirabilă pentru funeralii de stat.

Însă, dacă un om alege să comită o infracţiune, alege să încalce o lege – sau mai multe – ale statului. În momentul în care în mod deliberat le încalci, mai e just să apelezi la alte legi ale aceluiaşi stat ca să fii protejat? (Exemplul în cauză era un pedofil pe care eu l-aş omorî cu mâinile mele fără să regret nici măcar cât regret că am aruncat o bucată de pâine veche)

Dostoievski

Citat din statusul unei alte prietene: ”Trebuie să fii straşnic de îndrăgostit de tine ca să-ţi dezvălui sufletul fără niciun pic de ruşine” – Dostoievski

 

Sunt eu doar Gică Contra sau cel care consideră că să-ţi dezvălui sufletul e o treabă ruşinoasă e doar un om căruia îi e profund ruşine de ce are în suflet? – recomandăm Nufărul şi Ariel.