Una dintre cele mai hidoase inepţii pe care am auzit-o vreodată e asta din titlu.
Şi o alta care-mi place la nebunie e cea în care datorită minciunilor copilului, părintele e dezamăgit, îşi pierde încrederea şi încă două tone de rahat în stare pură, concentrată şi cristalizată într-un sistem superior. Diamantele rahaturilor psihologice!
Da, ştiu, n-am copii, deci n-o să vă povestesc despre cum cred eu că ar trebui să fie crescuţi copii. Dar am încă o memorie bună şi îmi aduc aminte cum era pe când eram copil.
Iar ăsta e punctul de vedere al copilului.
Da, am minţit pe când eram copil. Da, mi-am minţit părinţii (şi adevărul fie spus, încă mai cosmetizez adevărurile şi acum când vine vorba despre ai mei.)
Plecând de la această afirmaţie pe care o fac cu onestitate, următorul pas logic a fost să-mi amintesc de ce am făcut-o.
Păi, cu riscul de a zgudui câteva bibelouri şi pune pe grătar câteva vaci sacre, am făcut-o din aceleaşi motive pentru care am dobândit toate deprinderile negative: am făcut-o sperând că voi obţine ceva bun: o trataţie, timp suplimentar de joacă/ citit, o recompensă nemeritată din punctul de vedere al autorităţilor superioare. În esenţă să-mi fie un pic mai bine. Şi din încă un motiv: fiindcă am observat că deşi adulţii vorbesc cu nesimţire despre faptul că nu trebuie să îi minţi cu niciun motiv, adevărurile se împart în două categorii:
- adevăruri pe care îşi doresc să le audă
- adevăruri pe care nu-şi doresc să le audă.
Prima categorie de adevăruri este menită să le confirme sistemul de valori: forţa inerentă la care au ajuns ca adulţi, valoarea, într-un cuvânt îi validează.
A doua categorie le cam ştirbeşte această validare. Şi fix aşa cum ne învaţă taica Newton, în Primul Principiu al Mecanicii, acţiunea are o reacţiune. Însă nefiind vorba despre mase fără creier, reacţiunea aia poate fi (din punctul de vedere al celui care acţionează) al dracului de disproporţionată. (Desigur, cel care reacţionează poate să îmi povestească cinci minute după a Doua Venire că acţiunea reactivă e fix pe măsura acţiunii iniţiale, că s-a acţionat în modul ăla fix pentru acel moment din timp şi spaţiu, dar am curajul să afirm că niciodată nu e aşa dacă ai mai mult de 4 ani. Când ai o reacţie de răspuns, iei în considerare o sumă de acţiuni similare care au avut loc în trecut şi răspunsul e pentru acea sumă, fiindcă aşa speri să poţi rescrie trecutul şi să dai reacţia corectă atunci când ai greşit fiindcă n-ai acţionat suficient de decisiv în faţa unui anume stimul.)
Şi am constatat că extrem de puţini adulţi pot face cu adevărat faţă momentului în care validarea aia e ciufulită. (Da, nu mă număr printre acei înţelepţi, dar am sânge în balls ca să recunosc asta.)
Aşa că, un lucru pe care l-am învăţat foarte rapid a fost că dacă vreau să evit neplăcerile, mai ales p-alea fizice, e să spun acele adevăruri din categoria unu şi să cosmetizez adevărurile din categoria doi ca să pară din categoria unu. Din nefericire, operaţiunea de tunare a adevărurilor din categoria doi e trecută nu la intervenţii estetice ci la minciuni şi jur că ce am învăţat din pedepsele fizice primite în urma minciunilor n-a fost să nu mai mint, ci să nu mai fiu prinsă cu minciuna.
De ce?
Fiindcă am constatat că şi adulţii mint.
Vă aduceţi aminte toate acele dăţi în care aţi acordat mai mult respect unui necunoscut de pe stradă decât copilului? Da, toate acele dăţi când aţi făcut propriile crize de tantrums fiindcă plozii nu se comportă fix cum aveţi scenariul ideal în minte? Unui străin îi permiteţi să scape cu mult mai multe decât copilului propriu. Cumva, această permisivitate mai mare acordată unui străin e legată şi de faptul că dacă vă apucaţi să-l pocniţi pe ăla care vă calcă pe nervii delicaţi, e al dracului de posibil să vă rupă mâna şi să vă bată cu ea până vă cereţi scuze, nu? Iar un copil nu are cum să facă asta, nu are decât cum să tacă, să înghită şi să încerce ca data viitoare să nu mai fie prins. Vă aduceţi aminte de toate dăţile când i-aţi spus copilului că ”n-am timp acum să te ascult/ să fac asta cu tine” dar atunci când a apărut un adult, aceluia i-aţi putut aloca timp? Bingo! În ochii unui copil e o minciună. Vă aduceţi aminte când i-aţi zis copilului că x trebşoară nu o să doară? Bingo, a durut şi încrederea noastră s-a zdruncinat. Vă aduceţi aminte de toate dăţile când aţi zis ”dacă eşti cuminte, mă mai gândesc dacă să-ţi iau y?”, deşi ştiaţi al dracului de bine că nu aveţi de gând cu niciun preţ să îi luaţi y-cul copilului? Ei, am noutăţi. E o minciună. Iar opilul deşi se străduieşte, află că e minţit. Şi data viitoare tot o să se străduiască, fiindcă speranţa e foarte greu de ucis, dar pe undeva ştie că e minţit.
Aşa că dragă părinte nu te mai minţi când spui că-ţi baţi copilul fiindcă îl iubeşti. Nu, îl baţi fiindcă te-a adus într-o situaţie care ţi-a declanşat o frică, frică pe care nu ştii/ poţi/ vrei să o înfrunţi şi e mai simplu să-i înroşeşti curul sau urechile copilului. Şi FRICA NU E IUBIRE. Sunt două stări complet incompatibile. Mai incompatibile decât existenţa unui fulg de nea într-un vulcan! Fiindcă e mai simplu să faci uz de putere decât de raţiune. Fiindcă e mai comod să-l baţi decât să îl întrebi cu ce l-ai dezamăgit de se comportă aşa.
Aşa că îmi asum riscul de a vă spune un adevăr din categoria a treia. Da, aia pe care nu vreţi să o auziţi cu niciun preţ!
Copii vă mint fiindcă voi i-aţi învăţat că a minţi e o cale facilă de a scăpa de nişte consecinţe nedorite. Voi aţi semănat vânt, deci nu vă mai văicăriţi că acum culegeţi mici ploi sau tornade.
Şi pentru numele lui Dumnezeu nu mai îndrăzniţi să vorbiţi despre faptul că v-au deziluzionat copii! Nu copii v-au pus iluziile în cap. Vi le-aţi pus cu mâna voastră şi acum vă daţi cu curul de pământ (de pomană) că realitatea e diferită de scenariul ideal pe care l-aţi scris cu atâta atenţie.
Şi da, încercaţi să staţi de vorbă cu copii şi întrebaţi-i ei ce-şi doresc cu adevărat. Cum şi-ar dori ei să fiţi. Abia după aia ar fi corect să le cereţi să fie cum vreţi voi.