Permis de parenting: Te bat fiindcă te iubesc

Una dintre cele mai hidoase inepţii pe care am auzit-o vreodată e asta din titlu.

Şi o alta care-mi place la nebunie e cea în care datorită minciunilor copilului, părintele e dezamăgit, îşi pierde încrederea şi încă două tone de rahat în stare pură, concentrată şi cristalizată într-un sistem superior. Diamantele rahaturilor psihologice!

Da, ştiu, n-am copii, deci n-o să vă povestesc despre cum cred eu că ar trebui să fie crescuţi copii. Dar am încă o memorie bună şi îmi aduc aminte cum era pe când eram copil.
Iar ăsta e punctul de vedere al copilului.

Da, am minţit pe când eram copil. Da, mi-am  minţit părinţii (şi adevărul fie spus, încă mai cosmetizez adevărurile şi acum când vine vorba despre ai mei.)

Plecând de la această afirmaţie pe care o fac cu onestitate, următorul pas logic a fost să-mi amintesc de ce am făcut-o.

Păi, cu riscul de a zgudui câteva bibelouri şi pune pe grătar câteva vaci sacre, am făcut-o din aceleaşi motive pentru care am dobândit toate deprinderile negative: am făcut-o sperând că voi obţine ceva bun: o trataţie, timp suplimentar de joacă/ citit, o recompensă nemeritată din punctul de vedere al autorităţilor superioare. În esenţă să-mi fie un pic mai bine. Şi din încă un motiv: fiindcă am observat că deşi adulţii vorbesc cu nesimţire despre faptul că nu trebuie să îi minţi cu niciun motiv, adevărurile se împart în două categorii:

• adevăruri pe care îşi doresc să le audă
• adevăruri pe care nu-şi doresc să le audă.

Prima categorie de adevăruri este menită să le confirme sistemul de valori: forţa inerentă la care au ajuns ca adulţi, valoarea, într-un cuvânt îi validează.

A doua categorie le cam ştirbeşte această validare. Şi fix aşa cum ne învaţă taica Newton, în Primul Principiu al Mecanicii, acţiunea are o reacţiune. Însă nefiind vorba despre mase fără creier, reacţiunea aia poate fi (din punctul de vedere al celui care acţionează) al dracului de disproporţionată. (Desigur, cel care reacţionează poate să îmi povestească cinci minute după a Doua Venire că acţiunea reactivă e fix pe măsura acţiunii iniţiale, că s-a acţionat în modul ăla fix pentru acel moment din timp şi spaţiu, dar am curajul să afirm că niciodată nu e aşa dacă ai mai mult de 4 ani. Când ai o reacţie de răspuns, iei în considerare o sumă de acţiuni similare care au avut loc în trecut şi răspunsul e pentru acea sumă, fiindcă aşa speri să poţi rescrie trecutul şi să dai reacţia corectă atunci când ai greşit fiindcă n-ai acţionat suficient de decisiv în faţa unui anume stimul.)

Şi am constatat că extrem de puţini adulţi pot face cu adevărat faţă momentului în care validarea aia e ciufulită. (Da, nu mă număr printre acei înţelepţi, dar am sânge în balls ca să recunosc asta.)

Aşa că, un lucru pe care l-am învăţat foarte rapid a fost că dacă vreau să evit neplăcerile, mai ales p-alea fizice, e să spun acele adevăruri din categoria unu şi să cosmetizez adevărurile din categoria doi ca să pară din categoria unu. Din nefericire, operaţiunea de tunare a adevărurilor din categoria doi e trecută nu la intervenţii estetice ci la minciuni şi jur că ce am învăţat din pedepsele fizice primite în urma minciunilor n-a fost să nu mai mint, ci să nu mai fiu prinsă cu minciuna.

De ce?

Fiindcă am constatat că şi adulţii mint.

Vă aduceţi aminte toate acele dăţi în care aţi acordat mai mult respect unui necunoscut de pe stradă decât copilului? Da, toate acele dăţi când aţi făcut propriile crize de tantrums fiindcă plozii nu se comportă fix cum aveţi scenariul ideal în minte? Unui străin îi permiteţi să scape cu mult mai multe decât copilului propriu. Cumva, această permisivitate mai mare acordată unui străin e legată şi de faptul că dacă vă apucaţi să-l pocniţi pe ăla care vă calcă pe nervii delicaţi, e al dracului de posibil să vă rupă mâna şi să vă bată cu ea până vă cereţi scuze, nu? Iar un copil nu are cum să facă asta, nu are decât cum să tacă, să înghită şi să încerce ca data viitoare să nu mai fie prins. Vă aduceţi aminte de toate dăţile când i-aţi spus copilului că ”n-am timp acum să te ascult/ să fac asta cu tine” dar atunci când a apărut un adult, aceluia i-aţi putut aloca timp? Bingo! În ochii unui copil e o minciună. Vă aduceţi aminte când i-aţi zis copilului că x trebşoară nu o să doară? Bingo, a durut şi încrederea noastră s-a zdruncinat. Vă aduceţi aminte de toate dăţile când aţi zis ”dacă eşti cuminte, mă mai gândesc dacă să-ţi iau y?”, deşi ştiaţi al dracului de bine că nu aveţi de gând cu niciun preţ să îi luaţi y-cul copilului? Ei, am noutăţi. E o minciună. Iar opilul deşi se străduieşte, află că e minţit. Şi data viitoare tot o să se străduiască, fiindcă speranţa e foarte greu de ucis, dar pe undeva ştie că e minţit.

Aşa că dragă părinte nu te mai minţi când spui că-ţi baţi copilul fiindcă îl iubeşti. Nu, îl baţi fiindcă te-a adus într-o situaţie care ţi-a declanşat o frică, frică pe care nu ştii/ poţi/ vrei să o înfrunţi şi e mai simplu să-i înroşeşti curul sau urechile copilului. Şi FRICA NU E IUBIRE. Sunt două stări complet incompatibile. Mai incompatibile decât existenţa unui fulg de nea într-un vulcan! Fiindcă e mai simplu să faci uz de putere decât de raţiune. Fiindcă e mai comod să-l baţi decât să îl întrebi cu ce l-ai dezamăgit de se comportă aşa.

Aşa că îmi asum riscul de a vă spune un adevăr din categoria a treia. Da, aia pe care nu vreţi să o auziţi cu niciun preţ!

Copii vă mint fiindcă voi i-aţi învăţat că a minţi e o cale facilă de a scăpa de nişte consecinţe nedorite. Voi aţi semănat vânt, deci nu vă mai văicăriţi că acum culegeţi mici ploi sau tornade.
Şi pentru numele lui Dumnezeu nu mai îndrăzniţi să vorbiţi despre faptul că v-au deziluzionat copii! Nu copii v-au pus iluziile în cap. Vi le-aţi pus cu mâna voastră şi acum vă daţi cu curul de pământ (de pomană) că realitatea e diferită de scenariul ideal pe care l-aţi scris cu atâta atenţie.

Şi da, încercaţi să staţi de vorbă cu copii şi întrebaţi-i ei ce-şi doresc cu adevărat. Cum şi-ar dori ei să fiţi. Abia după aia ar fi corect să le cereţi să fie cum vreţi voi.

De ce militez eu pentru permisul de părinte

Nu e prima oară când discut despre acest subiect, cu certitudine nu va fi ultima.

Episodul de azi, binecuvântata familie Boureanu. (no pun intended, they are already pun-ished for being who they are)

Cu riscul de a-mi ridica toţi cititorii-n cap, o susţin pe juna Boureanu. Nu-mi pasă dacă e ”următoarea curvă siliconată a României”, nu-mi pasă dacă fumează ţigările în stil de comisar sovietic, nu-mi pasă dacă a întins juma” din liceu sau dacă a postat fotografii compromiţătoare cu ea. O susţin.

Fiindcă nu e deloc uşor să porţi numele unui idiot care vrea să îi ofere postul de mamă vitregă uneia care e doar cu câţiva ani mai mare decât tine.

Fiindcă nu e uşor să creşti într-o familie evident disfuncţională, unde cam tot ce a putut învăţa sunt comportamente  păguboase.

Adolescenta are nevoie de acceptare familială, aşa că face scandal – aşa cum a văzut că face mama, postează poze la limita decenţei – aşa cum a văzut că face iubita tatălui.

Adolescenta are nevoie de acceptare, aşa că fumează fiindcă a văzut că e trendy şi fiindcă e o cale uşoară de acceptare a societăţii. Iar dacă aveţi vreun dubiu referitor la jungla în care s-au transformat liceele de fiţe ale României, mai uitaţi-vă o dată. Sunt pepiniere de comportamente de bullying şi mâncătorie. Orice în afară de temple ale învăţăturii.

Şi în loc de acceptare şi atenţie, primeşte palme. Ceva nu se leagă. Adulţii după ce o neglijează, o pedepsesc fix pentru că imită comportamentele pe care le-a văzut de la ei.

N-am să zic că ai mei m-au disciplinat cu furtunul de la maşina de spălat, dar n-am fost chiar străină de tehnicile de disciplinare care prevedeau tehnologii de încălzire a palmelor, urechilor sau fundului. Şi ştiţi ceva? Nu d-aia am ajuns ”mare”. Am ajuns adult fiindcă au trecut nemernicii de ani.  Ba chiar aş merge atât de departe încât să afirm că n-am învăţat din acele sesiuni de aplicare a iubirii dure decât că trebuie să mă străduiesc mai tare să fentez sistemul, nu că ceea ce făcusem era rău. Deci pierderi pe toată linia.

Deci aviz celor care cred că fac ceva bătând adolescenţii. N-o să rezolvaţi absolut nimic. Doar că peste nişte ani, când o să aveţi nevoie de un pahar de apă, e al dracului de posibil să muriţi de sete.
Nu o să vă disciplinaţi odraslele bătându-le până la leşin. Fiindcă tot ce o să înveţe e să vă urască temeinic. Şi să vă dispreţuiască fiindcă le cereţi să vă respecte necondiţionat când voi nu daţi doi bani pe ei.

Şi asta mă aduce la ultimul punct al diatribei – deraparea prin peisaj cu graţia cu care o elefantă gestantă la soroc dansează vals  a toa”şei Tatoiu. Care ”îşi ia mâna” de pe fată, fiindcă e obraznică. Ştiţi de ce are cel mai puţin nevoie un om care e dezorientat şi care nu are un loc sigur? Evident, să fie repudiat. Orice ar face, cât ar fi de auto-distructiv. Toate gesturile făcute de un om pornesc din nevoia elementară de a-i fi bine. Chiar dacă la final reiese că îşi face rău. Nu o să remediaţi nimic rău prin rău. Cine se amăgeşte că poate face aşa, o să aibă o surpriză urâtă.

Îmi pare rău pentru fată. Chiar îmi pare rău. Deşi aparent s-a născut cu linguriţa de argint în mână, de fapt a primit un set perdant de cărţi. Şi tot ce a reuşit să facă e să găsească una sau mai multe căi de a îndulci cu banii lui papa furtunile din suflet.

Şi o susţin că a avut tăria de a-l raporta la Poliţie pentru abuz împotriva copilului. În formă continuată chiar. Păcat că atât de târziu.

De la bikini la burkini, trupul femeii între bun social şi bun privat

 

Evident, cu întârziere, dar între îndatoririle profesionale şi cele caZnice, n-am mai avut timp pentru a analiza scandalul legat de interzicerea costumelor de baie tip burkini.

 

Am să încep de la opusul lor, costumul bikini.

 

Au trecut doar 70 de ani, de când inginerul Louis Réard a oferit lumii o nouă cutie a Pandorei spre a o deschide şi a se bucura de năpastele pe care le-a aruncat asupra unei lumi niţel prea pudibonde şi ipocrite până în măduva oaselor.

Numele acestui costum de baie e indisolubil legat de atolul Bikini unde în acel moment armata americană aruncase un focos nuclear. Forţa exploziei sociale a celor două microscopice bucăţi de cârpă depăşeşte cam orice în materie de explozibil făcut de mâna omului. Şi ca ”fapt amuzant”, singurul model dispus să poarte blestemăţia atât de şocantă a domnului inginer a fost o actriţă de filme porno a cărei reputaţie era atât de fisurată încât scandalul legat de apariţia în public îmbrăcată nu o mai putea zdruncina suplimentar.

Din binecuvântaţii ani de după Război până acum, istoria a fost destul de crudă cu sărmana piesă vestimentară aşa încât, deşi se născuse pricăjită şi subdezvoltată, nu a avut de ales decât să descrească prin toate punctele esenţiale posibile.

 

Aşa s-a născut o nouă revoluţie în relaţia dintre trupul femeii şi societate. Fiindcă treptat s-a creat o uriaşă presiune ca femeile să-şi expună trupul în bikini, ”oportunitate” pe care feministele din anii 60-70 au îmbrăţişat-o cu pasiune, văzând-o ca pe eliberarea trupului feminin de opresiunea patriarhală de până atunci. Şi cu această ocazie am schimbat opresiunea patriarhală de dreapta cu opresiunea patriarhală de stânga.

Fiindcă pentru a-ţi permite să porţi cele două bucăţi de cârpă numite pompos costum de baie, trebuie să arăţi într-un anume fel. Altminteri – îndrăzneşte să îţi expui burtica pe feisbuci şi să vezi ce val de susţinere (cu capul sub apă) vei primi.

De la obligativitatea medievală de a-şi ascunde corpul sub fuste până în pământ şi bluze cu mânecă lungă şi gât înalt, în vreo 50 de ani s-a trecut la obligativitatea de a etala un corp perfect, cât mai aproape de standardele anorexice ale fotomodelelor în vogă. Dacă acum 100 de ani femeile erau obligate să-şi ascundă corpul pentru a nu duce bărbaţii în ispită, acum sunt obligate să şi-l arate şi mai ales să arate într-un anume fel pentru a dobândi validarea socială atât de necesară integrării în haită.

Corpul femeii a încetat să fie proprietate mixtă, generală şi privată cum fusese până acum, a devenit proprietate socială, apărând necesitatea conformării cu un model încă mai periculos pentru stima de sine decât modelul anterior. Cel puţin, modelul anterior are meritul de a nu fi indus obsesiv decât ideea că femeie fiind eşti cetăţean de mâna a doua. Modelul actual perpetuează ideea că eşti cetăţean de mâna a doua, însă aduce obligativitatea conformării cu un anumit tipar considerat ideal, de unde nenumăratele nevroze feminine din societatea de azi.

 

La antipod, atât la propriu cât şi la figurat a apărut burkini. Un costum de baie compact care nu dezvăluie mai mult decât permit învăţăturile islamului luminat. Şi este un compromis între plăcerea de a face baie şi demonizarea trupului feminin păcătos, gata doar să ducă bărbaţii în ispită. Şi deşi nu prea văd cum o fiinţă umană purtătoare de burkini ar putea ascunde mai mult de un tampon intern (totuşi drăcia e mulată), datorită isteriei anti islamice apărută în urma valului de atentate lansate de nişte descreieraţi pentru care burkini sau bikini sunt tot un drac şi la fel de haram.

Circulă o serie de diatribe împotriva burkini, pe motiv că purtarea lui înjoseşte femeia şi îi conservă statutul de proprietate. Că femeia nu are de ales între a îl purta şi a purta bikini (de exemplu). Că e doar un instrument de opresiune.

 

Blânda, civilizata şi mai ales seculara Europă după ce a primit nediscriminatoriu pe toţi cei care au cerut azil, s-a întors nu împotriva celor care au legături cu islamul radical ci tocmai împotriva celor care i-ar fi putut fi cei mai buni aliaţi – promotorii islamului moderat. (Gest care e mai degrabă de natură să radicalizeze o bună parte dintre cei moderaţi, tocmai fiindcă statul intră cu bocancii murdari în zona libertăţilor religioase.)

Iar noua zonă de influenţă care se dezbate acum e acelaşi trup feminin.

Rău dacă îl expunem – ducem în ispită, rău dacă îl ascundem – potenţial radical terorist.

Rău dacă avem câteva kile-n plus – dă naşpa în poză şi se nervozează domnii că le stricăm zenul vizual, rău dacă nu avem destule – stau mărturie medicii.

Rău dacă avem sânii prea mici – glumele proaste masculine erodează stima de sine, rău dacă sunt prea mari – greutatea mare are impact şi asupra coloanei şi asupra esteticii.

Rău dacă avem celulită şi sau vergeturi – iar stricăm zenul vizual, rău dacă nu avem – ispitim bărbaţii care din punct de vedere religios nici n-ar prea trebui să se uite la noi, dacă nu există un act matrimonial în acest sens.

 

În esenţă, cât din trupul femeii e proprietate privată şi cât proprietate a societăţii în care trăieşte?