Când iertarea creştină devine un păcat

Una dintre virtuţile de bază ale creştinului este de a ierta. Stă scris că dintre păcate doar hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată. (Deşi aici, tare-mi pare mie că iar punem noi, muritorii popreli şi stăvilare Domnului Dumnezeu.)
Prima discuţie colaterală este: dacă este posibil să fie iertată, va şi fi iertată greşeala respectivă? Iar dacă e aşa, de ce la slujbele de iertare de la biserică apare ”blestemul preoţesc” de care trebuie să fii izbăvit? Nu cumva slujitorii Domnului ar trebui să aibă întoarcerea celuilalt obraz ca profesiune de credinţă?
A doua discuţie colaterală e ce înseamnă hula împotriva Duhului Sfânt. Negarea verbală lui sau fapte din care lipseşte cu desăvârşire iubirea?

Azi cineva care m-a dezamăgit crunt şi-a cerut iertare în faţa mea. O iertăciune cu ”condiţii impuse”. Mi s-a cerut să înţeleg că nu doar cel care m-a insultat a greşit, ci vina e şi a mea, fiindcă l-am provocat.

În acest caz particular, nu consider că am provocat. Din contră, am încercat să evit anumite discuţii dar nu am avut cu cine. Să presupunem însă că aş fi fluturat cârpa roşie (chiar dacă vederea bovinelor e monocromă) în faţa taurului. Cu alte ocazii am făcut-o. Sau mi s-a făcut. Fiecare e liber să accepte sau să ignore orice provocare. Fiindcă d-aia ai cap, minte şi liber arbitru. Ca să le foloseşti, nu ca să nu îţi plouă-n gât sau să ai ce ignora şi neutiliza. Vorbitorii de engleză au un proverb haios cu privire la acest aspect: ”use it or (you will) lose it”: foloseşte-l sau îl vei pierde. Orice lucru lăsat în paragină va dispărea iremediabil. Tot aşa şi cu neuronii, mintea şi liberul arbitru.
Orice provocare ai întâlni eşti liber să o urmezi sau să o ignori dacă nu eşti în stare să îţi asumi consecinţele nedorite ale acţiunilor tale.
La fel cum trebuie să îţi asumi până la capăt consecinţele acestor acţiuni, indiferent dacă îţi convine sau nu ceea ce a ieşit.

Nu cred în iertarea fără de căinţă şi nu cer iertare dacă nu îmi pare rău pentru faptele mele şi nu sunt decisă să evit din toate puterile repetarea viitoare a situaţiei. Aşa că nu pot să acord iertare în condiţiile neasumării răspunderii şi lipsei de înţelegere a responsabilităţii faţă de acţiunile tale.
Mai mult decât atât, obrazul în care s-a dat nu e al meu ci al altcuiva deci nu am nicio cădere să întorc capul altuia pentru a primi o nouă lovitură. Şi mă simt şi responsabilă pentru acel cap şi acel obraz, deci vor exista cu siguranţă, cândva consecinţe.

Mila creştină e un lucru minunat. Atât de minunat căci e de sorginte divină.
Dar mărgăritarele nu se aruncă porcilor.

Aşa că nu pot să uit injuriile aduse şi nici daunele colaterale care au apărut datorită acestei situaţii nu o să le şterg cu buretele. Cândva, când voi avea timp voi cere clondirul cu mastică prima pentru a putea să dezinfectez zona contaminată de contactul cu persoana care m-a ofensat.

Ştiu însă că mă citeşti. Aşa că te invit să-ţi pui singur unghia-n gât ca piţigoiul: toată situaţia de rahat în care ai vrut să mă bagi a generat o turnură extrem de propice a vieţii mele. Încetează să mă mai muşti de cur. N-am glumit. Sunt otrăvitoare. Chiar sunt!

Anunțuri

This ain”t a fuckin” pink blog

@ AlChimistul şi @MT

Pot fi multe lucruri: femeie, doamnă, gospodină, curvă, profesionistă. Şantieristă cu siguranţă.

Pot avea multe stări de spirit, romantică, pragmatică, cu capu-n nori, cu picioarele înfipte-n pământ, dulce, acră, picantă întotdeauna, inteligentă sau înţeleaptă dar şi neroadă de dau în gropi şi cu un miez de duritate care mi-a păstrat coloana dreaptă prin orice am trecut.

Blogul ăsta e fix ca mine fiindcă e locul unde mă asum permanent. Aşa că nu vă miraţi că  apar cuvinte considerate indecente (da, pulă, pizdă, futut apar în DEX aşa că nu văd de ce le-aş spune doar cu lumina stinsă într-o cameră bine antifonată şi în absenţa absolută a martorilor).

Dar blogul ăsta NU e un afurisit de blog muieresc în care să descriu cum mă epilez sau cum îmi fac unghiile şi dramele interioare pe care le trăiesc când sunt pusă în faţa dilemei existenţiale de a-mi alege următoarea vopsea de păr, chit că uneori se mai strecoară şi ceva aluzii culinare. N-o să aberez păşunistic (prea des) şi nici romantic n-o (prea) ard.

Da, recunosc cinstit că îmi doresc să ajung în A-list sometime. Dar n-am de gând să scriu ceva în ce nu cred sau ceva care să mă compromită în ochii mei pentru a ajunge acolo. În mod sigur NU o să scriu pentru a place cuiva sau altcuiva. Tot aşa cum nu o să vorbesc cum îi place unuia sau altuia. Dacă eu consider că un personaj e un lăbar trist care fute timpul cuiva fiindcă nu e în stare să se mobilizeze pentru o erecţie normală, atunci fix asta o să spun. Cât se poate de sintetic şi brutal fiindcă nu mai am timp de căutat eufemisme. Dacă vreau să scriu despre jigodii sociopate, voi scrie despre jigodii sociopate chiar dacă după unele păreri (neautorizate şi absolut neavenite) scriu ca o proastă. Nu-ţi place ce spun/ scriu, casa-i a mea, inclusiv această fereastră virtuală, calea-i a ta.  Prefer să nu ajung în A-list decât să fac poll-uri referitoare la subiectul următorului eseu de frică să nu jignesc vreun sensibilicios sau vreo demoazelă fragilă.

 

Asta sunt şi n-ai ce-i face, – fiindcă mă plac prea mult exact aşa cum sunt!!!

Alta mama nu mai face!

Despre iubire şi jigodii

Dacă există vreo combinaţie mai puţin reuşită decât iubirea şi jigodiile chiar nu sunt curioasă să o aflu. (Nu, celebrul trio prune, iaurt şi bere nu se apropie nici pe departe de duoul nominalizat de mine.)

Iubirea presupune fericire, presupune nevoia de a-ţi primeni sufletul şi te face mai bun. Iubirea nu e în niciun caz un troc: te iubesc fiindcă mă iubeşti. Ţi-am dat inima mea, dă-mi-o imediat pe a ta la schimb. Iubirea e fericită fiindcă iubeşti. Da, ştiu, este un argument circular. Dar devii fericit fiindcă eşti îndrăgostit şi fiind fericit iubeşti nu doar un anume om ci lumea întreagă.
O jigodie care se presupune singură îndrăgostită este la fel de lipsită de onoare şi de fericire ca şi înainte. De fapt e la fel de sociopat ca şi până atunci. Doar sentimentele sale (lui sau ei) contează, doar satisfacţia personală este demnă de a fi menţionată. Dacă nu i se răspunde la ”sentimente”, trebuie să caute vinovaţi. Iar vinovaţii trebuie să fie pedepsiţi pentru transgresiunea comisă indiferent de cadavrele victimelor colaterale.

Trecător sau ”vinovat” nu poţi să rămâi indiferent într-un astfel de caz. Fiecare are obligaţia socială de a interveni şi a sancţiona. E postul Paştilor, deci mă simt mai înclinată decât de obicei să iau în considerare premisa creştină. Chiar dacă zis-a Domnul ”că a mea e răzbunarea” şi Iisus a zis să întorci şi celălalt obraz, cred că a face asta e o greşeală fundamentală. Iertarea nu se poate acorda în absenţa căinţei. Iertarea are ca premisă fundamentală înţelegerea greşelii, căinţa şi dorinţa de îndreptare.
Un sociopat nu va înţelege că a greşit cu sau fără de pedeapsă. De căinţă şi îndreptare nu mai poate fi vorba. Pedeapsa va avea rol de dresaj, precum în cazul unui căţel. Pur şi simplu a doua oară se va teme să roadă papucii. Chiar dacă nu va înţelege niciodată de ce a primit chelfăneala.

Tentatia monstrului

Poveştile copilăriei mele au fost în mare măsură poveştile copilăriei părinţilor şi ale bunicilor mei. Şi da, multe dintre ele au o pronunţată tentă horror.
Adică lupul era rău, maştera sfârşea prin a fi executată, balaurul rămânea fără niciunul dintre cele unu, trei sau nouă capete, fata răsfăţată a babei era mâncată de jivine. Moroii, strigoii, vârcolacii, zmeii erau clar personaje negative. Şi cumva, cu toate că eram supuşi în fragedă pruncie unor astfel de not so politically correct bedtime stories nu ne-am transformat în monştri.
Ne speriam, tremuram cu încântare pentru Făt Frumos şi Ileana lui, fiindcă ştiam că se va termina cu bine şi chiar aşa se şi termina. Da, ştiam că există şi monştri cu faţă umană. Ştiam chiar din poveşti asta. Cu toate astea, orice copil se putea uita la un adult şi să vadă o sursă de ajutor. Monştri erau în poveşti şi puteai conta pe ei ca să te sperie şi să poţi să te bucuri mai mult la final. Adulţii erau reali şi puteai conta pe ei să te ajute când intrai în orice belea.

De la o vreme nu mă pot opri să nu observ că filmele abundă în vampiri care apără interesele omenirii, vârcolaci libertarieni, demoni care aspiră către rai şi alte asemenea farafastlâcuri. Monştri se căiesc, se pocăiesc, sunt exoneraţi de vina trecutelor fapte rele, sunt mântuiţi, sunt salvaţi întru Domnul. În loc de personajele bune ale copilăriei mele, acum sunt copii şi tinerii au ca modele comportamentale tot felul de creaturi care au fost plămădite pentru a desăvârşi antiteza. Care acum ies din ecran, din filele cărţilor şi se întrupează în oameni cu figuri banale dar cu apucături oribile.
Acum poveştile sunt politically correct, nu mai speriem copii cu personaje monstruoase. În schimb le oferim ştirile de la ora 5. Când vedem cum oameni fură, violează, ucid alţi oameni în moduri în care niciun monstru nu a gândit vreodată cum să o facă.

Atunci copii ştiau că adulţii trebuie să fie acolo şi să fie responsabili. Acum trebuie să învăţăm copii să se teamă apriori de orice adult necunoscut fiindcă niciodată nu poţi să ştii.

Soare cu colţi

De vreo două săptămâni în viaţa mea au apărut nişte modificări importante. Chiar foarte importante aş spune eu.

Atât de importante încât am decis să las complet neschimbat acest blog, asumându-mi fiecare literă.

Iubesc şi am iubit. De fiecare dată când am spus te iubesc a fost spus din suflet şi de fiecare dată când am trecut mai departe am încercat (nu, nu mi-a ieşit de fiecare dată) să privesc înapoi fără mânie. Îmi asum fiecare iubire şi fiecare eşec, fără să mă feresc de niciuna. Paşii făcuţi m-au adus în poziţia de acum şi sunt perfect împăcată cu tot ce am făcut. Nu mă dezic de nimic şi nu regret decât prea puţin. Iar ce regret eu ţine din punctul de vedere al societăţii de lucrurile care nu ar trebui să-mi provoace ruşine.

 

Singura completare e asumarea completă a acestui blog. Cui nu îi place, îi dedic cu volumul dat la maxim: http://www.youtube.com/watch?v=Cbenhxn8Xwo (Amatorilor: înlocuiţi irish cu românesc, vă rog. Sunt româncă şi sunt patrioată. Păcat că nu ştiu eu niciun echivalent românesc.)

Numele meu e Mira Mincă

Venere sau Madonă – 01

Când am început să scriu acest post, se intra în postul Paştilor. Fiecare dintre creştini e dator să intre în această perioadă cum ştie mai bine, ca să îşi cureţe sufletul şi trupul de păcate.
Şi pentru mine e o călătorie spinoasă fiindcă nu mă simt mulţumită de mine, de societate şi nici de biserică.
Aşa că azi continui ideile pe care le-am început în postul trecut, cu cartea Monicăi Fermi încă vie în suflet.

Şi primul episod din acest manifest personal e legat de poziţia Bisericii faţă de femeie.
Biserica, trupul lui Hristos, un organism eminamente masculin, nu ar fi putut exista fără femei. Hristos e imposibil în absenţa Mariei. Toate evenimentele importante ale vieţii lui Iisus şi o serie amplă de evenimente post-crucificare au loc primordial în preajma ucenicelor, nu a ucenicilor.
Iisus a ales să se arate Mariei-Magdalena şi femeilor mironosiţe. Care au afirmat răspicat şi fără teamă că îi urmează lui Hristos, atunci când sf. Petru s-a lepădat de trei ori de sine şi de mântuitor.
Fără Elena împărătiţa Bizanţului, cel mai probabil creştinismul ar fi eşuat într-o sectă oarecare, nu ar fi ajuns prima religie a lumii. Constantin, cel care e elogiat mult înaintea maicii sale, se uită că deşi a pus crucea (”In hoc signo vinces, traducerea în limba latină a expresiei grecești „ἐν τούτῳ νίκα”) pe steag înainte de bătălia de la Podul Milvian, a refuzat convertirea la creştinism până pe patul de moarte. Da, a dat edictul de legalizare a credinţei creştine, da, a finanţat expediţia în urma căreia a fost identificată la Ierusalim crucea Mântuitorului, dar până nu a ajuns în punctul în care să îşi întâlnească personal Creatorul nu a renunţat la credinţa sa păgână şi la libertăţile oferite de aceasta.

Cu toate acestea, ziua închinată sfintei mari muceniţe Tecla, cea întocmai cu apostolii e trecută sub o tăcere suspectă, viaţa Mariei Magdalena, fie că a fost una şi aceeaşi cu păcătoasa îndrăcită sau o prinţesă iudee, nu s-a considerat a fi demnă de consemnare, deşi a depus o bogată activitate misionară. Ceea ce a dus la puzderia de erezii tip Dan Brown. Şi în general, cu posibila excepţie a Mariei, viaţa femeilor care au fondat creştinismul e o mare nebuloasă.
În scrierile părinţilor Bisericii primordiale avem un cod relativ aspru pentru un bărbat creştin şi un cod cu adevărat aspru pentru femeia creştină. Deşi Iisus a venit pentru a ridica păcatul strămoşesc, se pare că l-a ridicat în grade diferite, eliberând mai mult bărbaţii decât femeile.
Scrierile canonice şi cele necanonice atestă că fără implicarea femeilor, mai ales a văduvelor bogate, utopiile creştine, aşa cum s-au dorit a exista ele în primele secole ale erei noastre, nu ar fi putut exista. Mi se pare important de realizat că principalii sponsori ai creştinismului nu au fost bărbaţii bogaţi ci femeile văduve, mai ales cele fără de copii.
Iar Biserica de azi nu face decât să continue acest dublu standard, înjositor.
Bărbatul trebuie să intre cu capul descoperit în biserică, femeia trebuie să aibă ceva pe cap.
Dacă soţul şi soţia se duc împreună, cel care intră primul e soţul, ca la cârciumă.
Dacă un bărbat şi o femeie vor să se roage într-o biserică goală, bărbatul e cel care are întâietate, indiferent de vârsta şi condiţia sa socială.
La terminarea predicii, la miruit, tot bărbatul va avea întâietate, femeile neputând (teoretic) a fi miruite înainte ca toţi bărbaţii prezenţi să fie miruiţi.

Nu am auzit niciodată vreun preot condamnând şorturile sau pantalonii aceia cu talie joasă şi tur spre călcâie, care permit să se vadă beteliile chiloţilor, dacă aceştia sunt purtaţi de bărbaţi. Da, există o interdicţie generală ca bărbaţii să nu poarte veşminte femeieşti, dar cam atât. În schimb, în conformitate cu duhovnicii ortodocşi, femeia nu trebuie să se machieze, nu trebuie să se vopsească, nu trebuie presupun să îşi facă niciun fel de ”îmbunătăţiri” chirurgicale. Hainele trebuie să fie ”cuviincioase” spre a nu sminti bărbaţii.
Mno. Toate bune şi frumoase în teorie, dar hai să analizăm un pic practica:
– cine creează trendurile referitoare la machiaj şi cosmetică? Oops, bărbaţii.
– cine creează moda şi accesoriile feminine? Oops, they did it again, tot bărbaţii.
– cine a lansat moda protezelor estetice? Bingo! Iar bărbaţii speciei.
Un reputat duhovnic grec, Fericitul Filothei Zervakos, vine şi afirmă cu voce de stentor, “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“.
Vin şi întreb ce înseamnă ”ruşinea femeilor”? Codul vestimentar? De ce e trupul, creaţie divină!, trebuie văzut ca o sursă de păcat şi de ruşine? Dacă stau să mă gândesc bine, moda şi accesoriile feminine sunt lansate de bărbaţi. A se vedea celebrii pantofi mici ai doamnelor din înalta societate chinezească şi monstruozitatea legării picioarelor şi mutilării fetelor, doar pentru a fi plăcute bărbaţilor. Fusta mini n-a fost inventată de femei! Fardurile tot bărbaţii le-au inventat. Pentru ei, noi doar le-am sfeterisit borcănelele de maglavaisuri. Acţiunile? Ce aici e considerat normal, în alte societăţi e considerat de ruşine. Nu mă machiez şi îmbrăcămintea mea tinde să fie spre complet plictisitoare. Doar că sunt prea mulţi nădragi. Personal nu sunt de acord cu intervenţiile chirurgicale estetice făcute numai fiindcă presiunea masculină cere să fie pe piaţă doar ţâţe uriaşe, care să vibreze mai ceva decât clopotele catedralelor şi talii de viespe. Dar cum nu se poate face grefă de minte, pentru unele persoane e imperios necesar să vină nenea doctorul şi să corecteze cu bisturiul ce nu corespunde realităţii.

Vin şi întreb, de ce doar ruşinea trebuie să fie doar feminină? Indiferent cât ne-am agita şi cât au protestat sărmanele sufragete, în plan social, bărbatul şi femeia n-or să fie niciodată egali. Câtă vreme bărbatul e cel care face cererea în căsătorie, câtă vreme bărbatul trebuie să fie impresionat, femeia nu o să aibă niciodată instrumente corespunzătoare de coerciţie.
În societăţile tradiţionale nu tinerii sunt cei care iniţiază relaţiile matrimoniale. Sărutările furate la fântână sunt una. Săritul pârleazurilor seara e alta. Ale tinereţii valuri. Dar căsătoria e treabă serioasă. Care se face de către părinţi şi de către peţitori. În cazul societăţilor tradiţionale luminate, părinţii ţin cont de opinia plozilor de sex masculin. Dar fetele sunt doar monedă de schimb şi mână de lucru ieftină. Iar biserica încurajează din plin asta! ”Ruşinea” fetelor din societăţile tradiţionale NU este o trăsătură inerentă. Este răspunsul mimetic la presiunile exercitate prin bărbaţi de către singurele femei care au putere de veto: soacrele. Societăţile moderne nu s-au liberalizat pe nesimţite. Morala a încetat să mai fie atât de strictă în momentul în care femeile au început să aibă putere şi înainte de măritiş, iar cei care trebuiau impresionaţi nu mai erau socri şi mai ales soacrele ci fii. Momentul în care femeile au încetat să se mărite nu doar cu ”alesul” ci cu întreaga lui familie a devenit momentul în care s-a schimbat penajul şi s-au modificat tacticile de prindere a vânatului masculin. Competiţia s-a acutizat, fiindcă modelul social impus prin mass media fiind cea care a modificat aspectul şi relaţiile dintre bărbaţii şi femeile de orice vârstă. Şi ce să vezi, nucleul dur şi foarte dur al mass media este format din bărbaţi! Nu din femei. Femeile fac ceea ce au făcut de când s-a trecut de la libertatea considerabilă a matriarhatului la sclavia instituţionalizată a patriarhatului: s-au adaptat. Dacă în societatea patriarhală tradiţională atât bărbaţii cât şi femeile în vârstă au impus modelul tinerei timide şi timorate, femeile tinere au fost timide şi timorate. În momentul în care a dispărut frâna pusă de cuplurile în vârstă şi băieţii au avut oportunitatea de a alege pe cont propriu, fără ca părinţii să mai aibă drept social de veto, timiditatea a fost înlocuită de scurtarea veşmintelor, machiaje, silicoane.

În tot acest răstimp, Biserica a fost preocupată să facă aproape orice în afară de a veni în întâmpinarea vremurilor, pierzând astfel pârghii importante sociale. Şi acum îmi vin mie nişte preoţi, aceiaşi unii dintre ei care refuză să administreze sfintele taine fără remunerare din partea credinciosului şi-mi povestesc despre apocalipsa adusă de lipsa de ruşine a femeii.

Azi am văzut pe un blog un filmuleţ destul de interesant, chiar dacă făcut de ceva neo-protestanţi. (Nu îi tolerez cu nimic mai mult pe neoprotestanţi faţă de ortodocşi, ba chiar îi dispreţuiesc şi mai mult, dar disputa din acest post e dedicată cu precădere Bisericii Ortodoxe Române.) O doamnă îmbrăcată office oprea la răscruce un domn, tot corporatist, care afirmă că este obosit, venit de la serviciu şi îl invita la o plimbare. Repet, la o plimbare. (Scena mi se pare neverosimilă fiindcă orice corporatist respectabil nu se deplasează pe jos şi în niciun caz nu se deplasează fără să care un laptop în spinare, precum odinioară Sisif căra un bolovan. În plus e lumină de zi nu e beznă, deci iar e neverosimil, fiindcă pentru orice bun corporatist lumina de zi e anathemă curată.) Domnul se leapădă ca de satana de ispitirea femeii, explicându-i clar că el L-a găsit pe Domnul şi e păcat să curveşti în afara căsătoriei. LOL, deci e OK să curveşti dacă eşti căsătorit? Şi în definitiv să înceteze cu ispitele, că el nu se lasă smintit aşa, cu una cu două. Sminteală e să confunzi o plimbare-n parc cu invitaţia în aşternut, zic eu. Şi tot sminteală e să insişti în a propaga ideea că femeia e cea care ispiteşte, nu de alta, dar cam 85-90% dintre agresiunile sexuale sunt făcute de bărbaţii care se folosesc de poziţia lor pentru a beneficia de sex suplimentar şi ne consensual.
Din alte surse am văzut interviuri luate unor foşti/ actuali combatanţi din războaiele africane. Cu un cinism frizând demenţa soldaţii mai-mai (creştini după câte am înţeles) îi acuză de comportament nedemn (să-i zicem de-a dreptul bestial) fiindcă răpesc femeile şi le violează până la uzare completă, după care mărturisesc senin, dar la fel de mult frizând demenţa că nici ei nu se pot abţine de la a viola orice posedă o pizdă naturală fiindcă stau prea mult singuri în junglă şi violul îi ajută să fie mai buni ca războinici.

Ambele abordări, teoretic creştine plasează femeia extrem de jos pe o scară a valorilor. Prima induce ideea că bărbatul e de o puritate virginală iar femeia e dracul gol. A doua, deşi mai brutală e măcar mai onestă. Femeia există doar pentru a satisface.

Tinereţe cu dată variabilă

La 20 de ani eram tânără în buletin dar bătrână la suflet. Eram aşa de preocupată să ”act”, da, englezescul ”act”, care înseamnă un pic a acţiona şi un pic a juca teatru că-s adultă, responsabilă, de încredere, ce mai un afurisit de stâlp al societăţii, capabilă să rezolv jumătate dintre crizele mondiale cu mâinile legate la spate.

La aproape 40 (strategie de marketing! În fiecare an încep de pe la anul nou să pretind că am cu un an în plus, ca în toamnă, când are loc evenimentul nedorit să fiu adecvat pregătită sufleteşte. Pentru fatidica schimbare de prefix am început să mă pregătesc cu 4 ani înainte, ca la/de Olimpiadă.), nu mai sunt tânără conform aceluiaşi act juridic. Însă am devenit atât de adultă încât nu mai am nevoie să pretind nimic. Aşa că pot să-mi savurez complet tinereţea din suflet, să fac bancuri cu substraturi, să îmi gâdil prietenii sau să discut despre teoria stringurilor cu oameni încă necunoscuţi.

 

Aşa că am aflat şi cine îmi dă înapoi anii irosiţi inutil într-un vis mort din născare.

EU! Eu mi-i pot lua înapoi, cu puterea investită în mine de către mine însămi şi prin decret bellagin!