Guler roşu mi-am lOat

Eu şi Regina/

Şi cam atât. Că indiferent dacă am rochie mov şi indiferent de ce s-o zice despre mine, n-am căderea să comentez despre Regina Angliei. 

Dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns. Un popă musulman aflat în Marea Britanie cere ca toţi infidelii – adică majoritatea covârşitoare a gazdelor care i-au primit când ei au fugit de persecuţii din ţările de origine – să poarte un guler roşu, să aibă pantofii în două culori şi să meargă pe mijlocul străzii, fiindcă nu cred că Mahomed e profetul lui Allah şi nici că Allah e akbar. 

După părerea mea, când eşti musafir într-o casă nu te poţi căca în mijlocul sufrageriei gazdei şi să zici că o faci în numele libertăţii personale şi a libertăţii de expresie. Sau că e modalitatea ta de exprimare religioasă. Însă e numai părerea mea. Se pare că unii n-au nicio greaţă în a o face şi a fi mândri că au făcut-o

Aloo paratha – cu accente ardeleneşti

Da, e aloo şi nu alo. Că e paratha.

Căutam eu o reţetuţă de jalebi, aşa că evident am dat peste o reţetă de aloo paratha. Adicătelea nişte plăcinţele cu cartofi indiene.

Pe scurt, adaptarea:

o foaie de plăcintă bella

2-3 cartofi fierţi la abur

2 morcovi mici

2 cepe medii

o fâşie de slană

2 ardei iuţi verzi

o mână de măsline

o legătură de mărar

o linguriţă de seminţe de coriandru şi de chimen

un ou

 

Cartofii se curăţă şi se pun la fiert la abur

Morcovii se curăţă şi se pun la fiert la abur. Când sunt aproape fierţi, se toacă cubuleţe mici.

 

Ceapa, ardeii iuţi / graşi, măslinele, mărarul se toacă mărunt

Slana se toacă cuburi 

Seminţele se pisează cu un pic de sare.

Oul se bate.

Într-un castron se pun cartofii şi se zdrobesc grosier cu o furculiţă. Se adaugă restul de ingrediente ( se pune cam 2/3 din oul bătut) şi o bucăţică de unt. Se amestecă, se gustă de sare şi piper/ boia.

Se întinde foaia de plăcintă cu sucitorul, se pune amestecul de cartofi ca un ştrudel, se unge cu restul de ou, se mai presară ceva seminţe de chimen şi se dă la cuptor.

Picioare de lut

Vă aduceţi aminte de liceu, voi cei în jurul vârstei de 40 de ani? Dacă da, cu certitudine vă amintiţi de serile din spatele blocului, când unul mai răsărit era cu chitara-n mână şi zăngănea, făcând un mini cenaclu flacăra de bloc sau de cvartal.

Eu îmi aduc aminte. Şi-mi mai aduc aminte cu cât patos cântam Andrii Popa şi p-aia cu ”unde-s pistoalele, unde-s pumnalele”. În esenţă, glorificări ale haiducilor.

Ce erau haiducii: nişte neni care teoretic luau de la bogaţi şi dădeau săracilor. Şi mănăstirilor uneori, ca să fie pomeniţi şi înmormântaţi. Pentru milosteniile lor, săracii nu îi turnau către proto-poliţia acelor vremuri şi îi adăposteau la vreme de iarnă sau de nevoie. Ce nu spuneau nici cărţile de istorie, nici romanele permise de cenzură şi mai ales cântecele pe care le cântam pe principiul sfânt, nu frumos, dar tare, era cam cât din venitul brut reorientat de haiduci rămânea în buzunarele lor. Cu mintea de acum, dacă stau să mă gândesc şi să coroborez, cred că destui, nu de alta, dar prea sunt multe cântece despre haiduci şi crâşmăriţe cu vino-n-coace.

 

Oameni care iau de la bogaţi şi dau săracilor, ocazie cu care-şi opresc o parte (probabil semnificativă) ca să o bea cu femei frumoase şi nurlii. Mie asta-mi seamănă de n-am aer cu sistemul de azi al pomenilor electorale.

 

Dar mai e un vers din Andrii Popa care nu-mi dă pace. Ăla cu ”şapte ani cu voinicie / Şi-a bătut joc de domnie”. Hoţul-bărbat. Imaginea masculului alfa, a bărbatului ideal. Visul românesc de pe la 1700 toamna perpetuat până în zilele noastre.

Noi românii, în marea majoritate doar îl cântăm pe la sindrofiile cu amintiri. Dar mai tânăra naţiune conlocuitoare gitană îl trăieşte din plin. Uită-te stimate cetitoriule la toţi ţiganii mediatizaţi: fraţii Cămătaru, regii Cioabă, împăratul Iulian, cel din palatul de aramă de la Costeşti, Bercea Mondialu, Nelson nuş cum. Oameni care n-au muncit cu carte de muncă 5 minute după 89 (dacă or fi muncit şi înainte) şi care bătându-şi joc cu voinicie de domnie/ sistemul legislativ actual au strâns averi uriaşe, imposibil de explicat, la adăpost de impozitare. Nu mai citez următorul vers (cel referitor la o anumită acţiune pe care o repetă neîncetat) că mi-i frică să nu mă ia şi pe mine de urechi Consiliul anti discriminare fix pe aceeaşi tematică precum pe stimatul domn preşedinte al ţării.

Toate televiziunile reiau cu nespusă plăcere, ba chiar foame, momentele din viaţa preşedintelui Băsescu în care s-a aliat cu ţiganii. Prezenţa la sindrofii ţigăneşti unde prima doamnă a ţării a primit haine şi o salbă de aur, adică adoptarea-n clan. Momentul în care fratele aceluiaşi preşedinte s-a încuscrit cu o familie ţigănească aflată într-o situaţie legală ăăă, precară.

N-am prea văzut să se comenteze faptul că majoritatea ţiganilor sunt oameni prost instruiţi, dar cu o puternică apartenenţă de clan. Ce zice bulibaşa aia execută, fără să cârtească. Masa electorală perfectă. Iar carneţelul de abanos al lui Mondialu, cel în care apar nişte sume năucitoare donate în campania electorală vine în completare ca o metodă elegantă de cumpărare a puterii politice. Fiindcă ţiganii care au ajuns în astfel de poziţii de putere şi avere or fi fiind neinstruiţi, or fi fiind needucaţi dar în niciun caz nu-s proşti. Şi au văzut cazurile de baroni locali ”spălaţi” politic atât de bine încât acum strălucesc lucefereşte (nu merge luciferic, totuşi) în frontul campaniei anticorupţie.

Ce n-am prea văzut discutat e însă reversul medaliei încuscririi. Nu ştiu câtă strategie de planning familial ştiţi voi, dar la mine-n sat şi în orice comunitate patriarhală nu-ţi alegi de naş pe prietenul cel mai bun. Şi nu oricine e demn să ajungă naş. Şi nu oricine îşi permite să ajungă naş. Ca să poţi fi naş, într-o comunitate arhaică, trebuie să ai statut social, moral, religios. O parte a costurilor de nuntă sunt suportate de naşi. Naşul e cel la care dai o fugă să te sfătuieşti când eşti la ananghie. La naşul te duci după o mână de ajutor când dai de greu. Dintr-un anumit punct de vedere naşul e mai mult decât un părinte. Fiindcă neînrudirea de sânge îi dă şi posibilitatea de a fi obiectiv faţă de cel năşit.

La mine-n sat îţi alegeai naş o persoană puternică.

În ţigănie această regulă se aplică încă mai dur decât în satul meu. Iar dacă cineva crede că Bercea Mondialu şi-a ales pe Mircea Băsescu drept naş pentru merite individuale, e mai naiv decât prevede legea. Bercea Mondialu, conform vechilor cutume şi-a cumpărat prin această tranzacţie de încuscrire ceea ce îi lipsea. Omul are bani, mai mulţi bani decât poate să folosească în această viaţă şi n-a crescut copii de bani gata – chapeau!. Omul însă era atunci în rahat până-n brâu şi cu poliţia respirându-i greu în ceafă. Aşa că a apelat la sistemul străbun para-justiţiar: legăturile de familie. În mod evident, încuscrirea directă cu preşedintele era exclusă. Dar încuscrirea indirectă, prin intermediul fratelui mai mic, se pare că i-a reuşit. Fiindcă desigur, membrii de gradul unu ai familiei intră în categoria ”pleznitorilor” de gradul doi. Dar cu putere mai mare decât cea a pleznitorilor politici, ales democratic, de gradul unu. (Pentru detalii, căutaţi Jonathan Swift.)

Şi da, fratele mai mic al preşedintelui a realizat visul de generaţii a nenumăraţi români: să ”facă” un ţigan la bani. Şi da, punctul de vedere de pe www.utopiabalcanica.net, e perfect valabil. Din un anumit punct de vedere poate fi considerat un fel de erou fiindcă a luat nişte bani neavând de gând să îndeplinească partea de contract pe care au presupus-o interlopii. Omul a zis ”o să văd ce pot face” – în cazul de faţă nimic, şi a luat banii care i s-au pus la dispoziţie.

Acum acelaşi om urlă ”şantaj” deşi înregistrările puse la dispoziţie de către familia lui Bercea nu-mi seamănă deloc a şantaj. Definiţia şantajului cf. dexonline este ”ȘANTÁJ, șantaje, s. n. (Jur.) Infracțiune care constă în fapta de a constrânge o persoană, prin violență sau prin amenințare, să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva, cu scopul de a dobândi un folos pentru sine ori pentru altul. ♦ Mijloc întrebuințat în acest scop. [Pl. și:șantajuri] – Din fr. chantage. ”. Nici Izaura nici Băsică nu încearcă să-l constrângă pe Mircea să facă/ dea/ sufere ceva pentru a dobândi un folos personal. Încearcă numai să-l convingă (foarte ferm, într-adevăr) să le înapoieze ce a fost al lor de la bun început.

Şi ce e al lor, e al lor, tot respectul. Scandalul a ajuns în presă după ce a explodat la DNA, nu pe dos, unu la mână. Iar doi la mână copii lui Bercea nu prea seamănă câtuşi de puţin cu beizadelele româneşti.

 

Mircea Băsescu în ambele seturi de înregistrări admite că a luat banii şi admite că a făcut-o pentru a interveni la fratele său. Desigur, nu se poate dovedi în niciun fel în baza datelor existente că preşedintele a ştiut despre mişculaţiile fratelui său. Da, unu şi cu unu în matematica euclidiană fac doi. Da, după capul, mintea şi priceperea mea e logic că ştia. Dar nu pot demonstra în instanţă, dincolo de orice dubiu asta. Câtă vreme nu apar alte înregistrări, se poate pretinde pios că Mircea doar s-a folosit de numele fratelui său pentru a obţine foloase necuvenite.

 

Cu toate astea, o serie de instituţii ale statului declară că ”ştiau” de demersurile făcute de familia lui Bercea. Mă depăşeşte însă de ce n-au acţionat la timp. Adică înainte de a i se pune Mariei Băsescu fustă creaţă şi salbă de cocoşei. Înainte ca preşedintele să învârtă ţigănci nubile la Costeşti. Înainte de a fi făcute pozele în care Traian Băsescu apare lângă o serie de lideri ai rromilor cu probleme legale. Înainte de botezul nepoatei lui Bercea. Sau măcar în momentul în care a avut loc discuţia ”naşule, ăştia-s banii, pune o vorbă bună pe lângă fratele lu” matale şi scoate-l pe tata de la pârnaie”. Atunci mitul preşedintelui jucător anti-corupţie ar mai fi putut fi salvat de la scufundare. Acum mi se pare mult prea târziu pentru toţi.

 

Cred că începe să-mi placă familia Bercea în detrimentul instituţiilor statului. Măcar sunt hoţi de onoare. Iau de la stat şi dau săracilor şi mai trag şi câte o cântare.

Gastronomice

Mno, de fapt trebuia să fie despre Izaura, Băselu şi Băseştii, dar se nimeri să prind o super secvenţă în telenovela mea preferată. Pe undeva, tot cu indieni.

 

Aşa cum am mai spus,  sunt mare fan telenovele indiene. Inclusiv al modului de manipulare prezentat în ele.

Secvenţa de faţă, fusă despre alimentaţie:

Plodul de vreo 6 ani (nu taman prea râzgâiat) al unei familii puternice de la ţară, e la şcoală. Şi se plânge de faptul că mă-sa îi dă la pacheţel numai lipii cu legume care nu sunt nici pe departe la fel de gustoase ca cipsurile de cartofi pe care le aduc câţiva colegi, şi ei din familii înstărite care îşi demonstrează aşa puterea economică.

Partea nu prea credibilă e replica mătuşii. Adică e extraordinară replica, dar mă îndoiesc că un puşti de 6-15 ani e în stare să o înţeleagă. Citez aproximativ: ”legumele şi lipiile pe care ţi le prepară mama ta sunt pregătite în casă cu dragoste. Îţi dau energie. Pacheţelele de cumpărat ale colegilor conţin mirodenii care pot fi falsificate cu uşurinţă, sunt grase şi sunt greu de digerat. Vrei să ai putere sau vrei să devii gras ca prietenii tăi?”

După care îi prepară nişte ”pacheţele de primăvară”, varianta indiană, ceva legume (spanac mai ales) într-un aluat din făină integrală cu nişte mirodenii, prăjite în ghee şi scoase pe şerveţele absorbante care să scoată excesul de grăsime. 

Reţetă pe care mi-aş dori-o şi eu, ţineţi-mi pumnii.

 

Măi, între propaganda din filmele americane pentru hamburgeri făcuţi industrial/ pizza şi alte căcaturi de la tolerabil la nesănătos de-a binelea şi propaganda indiană pentru mâncare făcută-n casă, cu dragoste, cu atenţie la factorii de nutriţie, îi prefer pe ţâganii mei.

Justiţiarul justiţiabil

Dragă cetitoriule, tre să fii de acord cu mine că dulcea etnie înlocuitoare rromales nu e a mai justiţiabilă dintre etniile care locuiesc pe planeta a treia de la soare. Ba aş zice că au o detestabilă tendinţă de vigillantes. Termen împrumutat din engleză, că-n română de la haiduci încoace, nu prea avem cetăţeni care să moară de dragul dreptăţii şi cică tradus prin justiţiar. Oamenii nu ezită să trăiască şi să aplice codul propriu de legi al etniei. Lor şi celor care au (ne)/şansa să intre în contact strâns cu ei.

Cu certitudine, fraţii noştri ciocolatii se feresc de justiţia oficială ca dracul de tămâie. Asta nu-i împiedică însă să fie aduşi în procent destul de mare în faţa completelor de judecată Din motive pe care nu stau să le dezbat acuş, parţial imputabile şi majorităţii române. 

Mno, acum sunt în poziţia ingrată şi destul de ne-creştină de a aştepta cu sufletul la gură modul în care se vor face în cazul Mircea Băsescu cele două dreptăţi: cea oficială şi cea ţigănească

Revelaţie

Când eram eu elevă, acum un secol, aveam ore de matematică şi română (literatură şi gramatică) de mi-au ieşit pe nas şi pe urechi. Cel puţin cele de gramatică mi-au ajuns până acum, alea de matematică se pare că n-au prea fost suficiente.

Religie, ioc, că era contra sistemului.

 

Acu plozii au religie obligatorie – unde sunt învăţaţi printre altele că femeia e inferioară bărbatului şi trăbă să stea smirnă, inclusiv când e abuzată. Plus că învaţă că substantivul ”gramatică” e de gen feminin. Şi tot de gen feminin sunt şi ”limbă” şi ”cetăţenie” şi ”naţionalitate”

Futu-i! Acum e totul clar!

D-asta scriu plozii atât de agramat şi nu-s în stare să se exprime

Joaca de-a incendiul

L-am iubit cu pasiune pe Arthur C. Clarke. De la prima carte scrisă de el pe care am citit-o, până la ultima. Mi-a plăcut enorm optimismul lui, faptul că previziona cu încăpăţânare că omenirea va găsi mereu o cale spre a depăşi problemele pe care evoluţia ni le aduce în prag. Şi credinţa FERMĂ că omenirea e într-un proces constant şi ireversibil de evoluţie.

Însă atunci când l-am citit, era decada Domnului 1980 şi lumea încă mai trăia ecourile generaţiei flower power şi credinţa în bunătatea omului încă mai dăinuia.

Din nefericire au trecut peste 25 de ani de atunci şi chiar dacă din punct de vedere tehnologic omul a avut nişte previziuni ieşite din comun, profetice chiar aş zice, din punct de vedere sociologic, cred că omenirea l-a dezamăgit pe tăicuţa Arthur.

În loc să se amplifice acea bunătate primară pe care au adus-o la suprafaţă anii 50-60 şi a cunoscut în anii 70 ai secolului trecut, în a doua decadă a mileniului III, nuş cum, dar imundă mucigaiurile argheziene.

Omul anilor ăstora are de fapt alte probleme existenţiale decât şi-au imaginat gânditorii, filozofi sau scriitori de sf. Şi una dintre ele e celebra platitudine ”secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” traducerea greşită a unui panseu al lui Malraux. Care dacă tăcea când a spus asta în loc să vorbească, filozof rămânea! Şi la fel de filozofi ar fi rămas şi cei care l-au tradus şi propagat greşit.

După căderea regimurilor comuniste s-a dat drumul libertăţii religioase. Conducătorii cultelor creştine ortodoxe, cele mai lovite de regimurile comuniste au preluat acest fals citat din gânditorul francez şi au făcut tot posibil spre a-l pune în practică, încercând să reînvie gloria de odinioară. Ba chiar să o depăşească, privind cu jind la colegii catolici. Iar clasa politică i-a sprijinit cu drag fiindcă permanent în sondaje BOR se află între preferinţele de încredere ale românilor.

Dar lumea e mai largă decât colţul acesta de lume şi se pare că a cam sosit momentul plăţii pentru acţiuni mai vechi, plata păcatelor ca să mă exprim eufemistic.

Acţiunile britanice, olandeze, belgiene, franceze şi mai nou americane în zona islamică de a impune cu forţa justiţia occidentală au generat eşecuri răsunătoare. Celebrul Bin Ladden a fost creaţia americanilor, care s-a întors împotriva mâinii care l-a hrănit atunci când a devenit suficient de mare pentru a deveni autonom, să nu uităm asta. Şi el şi alţii. Cumva cei pacificaţi s-au cam trezit în poziţia africanilor de acum câteva secole: ”când omul alb a venit, noi aveam pământurile şi el biblia. Ne-a invitat să închidem ochii în rugăciune, iar când i-am deschis, el avea pământurile şi noi rămăsesem cu biblia.” – citat aproximativ. Fiindcă desigur, pacificarea şi civilizarea a avut un preţ, preţ care a trebuit să fie achitat chiar de către cei care nu ceruseră de fapt nici pacificarea nici civilizarea. Nu de alta dar îşi aveau propriile valori. Iar bancherii au scos din piatră seacă acest preţ, uitând exemplul european de acum 1900-1700 de ani, când sângele martirilor a creat creştinii. Iar după apariţia creştinismului statal, efectul direct a fost apariţia Evului Mediu întunecat. Cu nişte probleme pe care încă trebuie să le suportăm.

Modul defectuos în care s-au gestionat unele probleme politice au creat martirii islamici care au tras după ei modificarea acelui islam luminat din anii 60-70 şi apariţia statelor islamice fundamentaliste pe care Europa mult prea orbită de mitul multikulturalismului impus dacă-i musai cu plăcere, habar n-a mai avut să le gestioneze corect.

Dacă vă uitaţi peste legislaţia din Iran din vremea Mohammad Reza Șah Pahlavi  şi cel din vremea actuală o să vedeţi o involuţie majoră. La fel şi în cazul luptei dintre liberalii turci şi fundamentaliştii islamici turci.

Europa şi europenii ar fi putut trăi liniştiţi în epoca modernă de aur a anilor 2000, cu un nivel nemaiîntâlnit până la acest moment al evoluţiei culturale, sociale, economice, dacă reversul instaurării cu forţa a islamului fundamentalist şi de ev mediu n-ar fi fost prigoana celor cu vederi mai liberale. Prigoana şi fie fuga fie alungarea lor. Sau moartea unora.

Ce nu pot să înţeleg e cum mare parte dintre cei care au reuşit să fugă de islamul fundamentalist au adus o ramură şi mai fundamentalistă în bagaje. Aşa că marile oraşe europene s-au umplut de burkkas şi de văluri islamice, de femei care s-au convertit la islam pentru a se mărita cu bărbaţi focoşi şi cu poveşti desprinse din 1001 de nopţi arabe şi brusc de mulţi copii fie de descendenţă dublu arabă fie mixtă. Mult mai mulţi decât copii creştini.

Iar părinţii acelor copii au început să aplice principiile democraţiei occidentale chiar împotriva democraţiei occidentale: voinţa celor puţini trebuie să se plece în faţa dorinţelor celor mulţi. Iar acolo unde creştinii renunţaseră de bunăvoie la opresiunea bisericii, s-au lovit de opresiunea musulmană. Iar liderii politici au avut ideea ”genială” de a se alia cu bisericile creştine pentru a contracara influenţa islamică.

Un fel de luptă cu foc contra focului… Iar joaca de-a incendiul nu prea prevesteşte nimic bun.