Vă aduceţi aminte de liceu, voi cei în jurul vârstei de 40 de ani? Dacă da, cu certitudine vă amintiţi de serile din spatele blocului, când unul mai răsărit era cu chitara-n mână şi zăngănea, făcând un mini cenaclu flacăra de bloc sau de cvartal.
Eu îmi aduc aminte. Şi-mi mai aduc aminte cu cât patos cântam Andrii Popa şi p-aia cu ”unde-s pistoalele, unde-s pumnalele”. În esenţă, glorificări ale haiducilor.
Ce erau haiducii: nişte neni care teoretic luau de la bogaţi şi dădeau săracilor. Şi mănăstirilor uneori, ca să fie pomeniţi şi înmormântaţi. Pentru milosteniile lor, săracii nu îi turnau către proto-poliţia acelor vremuri şi îi adăposteau la vreme de iarnă sau de nevoie. Ce nu spuneau nici cărţile de istorie, nici romanele permise de cenzură şi mai ales cântecele pe care le cântam pe principiul sfânt, nu frumos, dar tare, era cam cât din venitul brut reorientat de haiduci rămânea în buzunarele lor. Cu mintea de acum, dacă stau să mă gândesc şi să coroborez, cred că destui, nu de alta, dar prea sunt multe cântece despre haiduci şi crâşmăriţe cu vino-n-coace.
Oameni care iau de la bogaţi şi dau săracilor, ocazie cu care-şi opresc o parte (probabil semnificativă) ca să o bea cu femei frumoase şi nurlii. Mie asta-mi seamănă de n-am aer cu sistemul de azi al pomenilor electorale.
Dar mai e un vers din Andrii Popa care nu-mi dă pace. Ăla cu ”şapte ani cu voinicie / Şi-a bătut joc de domnie”. Hoţul-bărbat. Imaginea masculului alfa, a bărbatului ideal. Visul românesc de pe la 1700 toamna perpetuat până în zilele noastre.
Noi românii, în marea majoritate doar îl cântăm pe la sindrofiile cu amintiri. Dar mai tânăra naţiune conlocuitoare gitană îl trăieşte din plin. Uită-te stimate cetitoriule la toţi ţiganii mediatizaţi: fraţii Cămătaru, regii Cioabă, împăratul Iulian, cel din palatul de aramă de la Costeşti, Bercea Mondialu, Nelson nuş cum. Oameni care n-au muncit cu carte de muncă 5 minute după 89 (dacă or fi muncit şi înainte) şi care bătându-şi joc cu voinicie de domnie/ sistemul legislativ actual au strâns averi uriaşe, imposibil de explicat, la adăpost de impozitare. Nu mai citez următorul vers (cel referitor la o anumită acţiune pe care o repetă neîncetat) că mi-i frică să nu mă ia şi pe mine de urechi Consiliul anti discriminare fix pe aceeaşi tematică precum pe stimatul domn preşedinte al ţării.
Toate televiziunile reiau cu nespusă plăcere, ba chiar foame, momentele din viaţa preşedintelui Băsescu în care s-a aliat cu ţiganii. Prezenţa la sindrofii ţigăneşti unde prima doamnă a ţării a primit haine şi o salbă de aur, adică adoptarea-n clan. Momentul în care fratele aceluiaşi preşedinte s-a încuscrit cu o familie ţigănească aflată într-o situaţie legală ăăă, precară.
N-am prea văzut să se comenteze faptul că majoritatea ţiganilor sunt oameni prost instruiţi, dar cu o puternică apartenenţă de clan. Ce zice bulibaşa aia execută, fără să cârtească. Masa electorală perfectă. Iar carneţelul de abanos al lui Mondialu, cel în care apar nişte sume năucitoare donate în campania electorală vine în completare ca o metodă elegantă de cumpărare a puterii politice. Fiindcă ţiganii care au ajuns în astfel de poziţii de putere şi avere or fi fiind neinstruiţi, or fi fiind needucaţi dar în niciun caz nu-s proşti. Şi au văzut cazurile de baroni locali ”spălaţi” politic atât de bine încât acum strălucesc lucefereşte (nu merge luciferic, totuşi) în frontul campaniei anticorupţie.
Ce n-am prea văzut discutat e însă reversul medaliei încuscririi. Nu ştiu câtă strategie de planning familial ştiţi voi, dar la mine-n sat şi în orice comunitate patriarhală nu-ţi alegi de naş pe prietenul cel mai bun. Şi nu oricine e demn să ajungă naş. Şi nu oricine îşi permite să ajungă naş. Ca să poţi fi naş, într-o comunitate arhaică, trebuie să ai statut social, moral, religios. O parte a costurilor de nuntă sunt suportate de naşi. Naşul e cel la care dai o fugă să te sfătuieşti când eşti la ananghie. La naşul te duci după o mână de ajutor când dai de greu. Dintr-un anumit punct de vedere naşul e mai mult decât un părinte. Fiindcă neînrudirea de sânge îi dă şi posibilitatea de a fi obiectiv faţă de cel năşit.
La mine-n sat îţi alegeai naş o persoană puternică.
În ţigănie această regulă se aplică încă mai dur decât în satul meu. Iar dacă cineva crede că Bercea Mondialu şi-a ales pe Mircea Băsescu drept naş pentru merite individuale, e mai naiv decât prevede legea. Bercea Mondialu, conform vechilor cutume şi-a cumpărat prin această tranzacţie de încuscrire ceea ce îi lipsea. Omul are bani, mai mulţi bani decât poate să folosească în această viaţă şi n-a crescut copii de bani gata – chapeau!. Omul însă era atunci în rahat până-n brâu şi cu poliţia respirându-i greu în ceafă. Aşa că a apelat la sistemul străbun para-justiţiar: legăturile de familie. În mod evident, încuscrirea directă cu preşedintele era exclusă. Dar încuscrirea indirectă, prin intermediul fratelui mai mic, se pare că i-a reuşit. Fiindcă desigur, membrii de gradul unu ai familiei intră în categoria ”pleznitorilor” de gradul doi. Dar cu putere mai mare decât cea a pleznitorilor politici, ales democratic, de gradul unu. (Pentru detalii, căutaţi Jonathan Swift.)
Şi da, fratele mai mic al preşedintelui a realizat visul de generaţii a nenumăraţi români: să ”facă” un ţigan la bani. Şi da, punctul de vedere de pe www.utopiabalcanica.net, e perfect valabil. Din un anumit punct de vedere poate fi considerat un fel de erou fiindcă a luat nişte bani neavând de gând să îndeplinească partea de contract pe care au presupus-o interlopii. Omul a zis ”o să văd ce pot face” – în cazul de faţă nimic, şi a luat banii care i s-au pus la dispoziţie.
Acum acelaşi om urlă ”şantaj” deşi înregistrările puse la dispoziţie de către familia lui Bercea nu-mi seamănă deloc a şantaj. Definiţia şantajului cf. dexonline este ”ȘANTÁJ, șantaje, s. n. (Jur.) Infracțiune care constă în fapta de a constrânge o persoană, prin violență sau prin amenințare, să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva, cu scopul de a dobândi un folos pentru sine ori pentru altul. ♦ Mijloc întrebuințat în acest scop. [Pl. și:șantajuri] – Din fr. chantage. ”. Nici Izaura nici Băsică nu încearcă să-l constrângă pe Mircea să facă/ dea/ sufere ceva pentru a dobândi un folos personal. Încearcă numai să-l convingă (foarte ferm, într-adevăr) să le înapoieze ce a fost al lor de la bun început.
Şi ce e al lor, e al lor, tot respectul. Scandalul a ajuns în presă după ce a explodat la DNA, nu pe dos, unu la mână. Iar doi la mână copii lui Bercea nu prea seamănă câtuşi de puţin cu beizadelele româneşti.
Mircea Băsescu în ambele seturi de înregistrări admite că a luat banii şi admite că a făcut-o pentru a interveni la fratele său. Desigur, nu se poate dovedi în niciun fel în baza datelor existente că preşedintele a ştiut despre mişculaţiile fratelui său. Da, unu şi cu unu în matematica euclidiană fac doi. Da, după capul, mintea şi priceperea mea e logic că ştia. Dar nu pot demonstra în instanţă, dincolo de orice dubiu asta. Câtă vreme nu apar alte înregistrări, se poate pretinde pios că Mircea doar s-a folosit de numele fratelui său pentru a obţine foloase necuvenite.
Cu toate astea, o serie de instituţii ale statului declară că ”ştiau” de demersurile făcute de familia lui Bercea. Mă depăşeşte însă de ce n-au acţionat la timp. Adică înainte de a i se pune Mariei Băsescu fustă creaţă şi salbă de cocoşei. Înainte ca preşedintele să învârtă ţigănci nubile la Costeşti. Înainte de a fi făcute pozele în care Traian Băsescu apare lângă o serie de lideri ai rromilor cu probleme legale. Înainte de botezul nepoatei lui Bercea. Sau măcar în momentul în care a avut loc discuţia ”naşule, ăştia-s banii, pune o vorbă bună pe lângă fratele lu” matale şi scoate-l pe tata de la pârnaie”. Atunci mitul preşedintelui jucător anti-corupţie ar mai fi putut fi salvat de la scufundare. Acum mi se pare mult prea târziu pentru toţi.
Cred că începe să-mi placă familia Bercea în detrimentul instituţiilor statului. Măcar sunt hoţi de onoare. Iau de la stat şi dau săracilor şi mai trag şi câte o cântare.