Mic tratat de rezistență anticomunistă internautică

În anii 50 ai secolului trecut rezistența anti-comunistă a fost luptată haiducește, în munți. Acum din fericire pentru mine se poartă pe net, teoretic având libertatea de a spune ce gândesc.

Problema mea e că gândesc prea mult, așa cum mi s-a reproșat și ca să nu mi se reproșeze că nu mi-am adus în niciun fel obolul la lupta anti-comunistă, las acest mic tratat – total neexhaustiv aici.

Încep prin a spune că majoritatea lucrurilor pe care le știu despre comunism pe care cei născuți în ultimii 20 de ani de comunism și după 89 sunt lucrurile spuse de către reprezentanții regimului comunist. Și asta în ochii mei face lucrurile foarte puțin credibile, deoarece, așa cum se știe istoria e scrisă de învingători. Iar între anii 1947 și 2018 marii învingători și scriitori de istorie au fost comuniștii.

Una dintre primele minciuni pe care le-am învățat este că alegerile din 47 au fost câștigate de comuniști deoarece muncitorii și țăranii erau scârbiți de situația politică a țării.

Această afirmație este un paradox logic: o frază formată din două propoziții adevărate dar care împreună formează o minciună sfruntată.

Da, comuniștii au câștigat alegerile.

Da, păturile sociale sărace erau nemulțumite de situația politcă a țării și încrederea în politicienii vremii era minimă. Să nu uităm că am început Războiul al doilea într-o tabără și l-am terminat nominal de tabăra învingătorilor, dar într-o poziție practic de înfrânți. Cu tancurile rusești în țară. Și asta a fost de natură să inducă o nemulțumire generalizată, de respingere a clasei politice care fusese zguduită de o serie de scandaluri uriașe în epocă, acuzele de corupție nefiind proprii doar actualei clase politice ci un atribut etern al tuturor claselor politce. S-a reproșat și cu temei că politicienii de ieri au fost mai preocupați de binele personal (nimic nou sub soare) decât de binele național.

Însă nu revolta mocnită a fost cea care a oferit comuniștilor victoria ci tancurile sovietice. ”Nu contează cum se votează ci cine numără voturile”.

Voturile în 47 au fost numărate sub paternalista supraveghere a tancurilor sovietice.

Așa că partidul comunist marionetă a primit puterea. Puterea de a închina practic țara către URSS.

Dar să revenim la alegători și anume cu precădere la păturile sărace: muncitorimea din orașe și țărănimea.

Dacă ne uităm pe datele demografice ale vremii, o să observăm că muncitorimea nu era nicidecum o forță politică. Și marea majoritate a muncitorimii în cel mai bun caz se ferea ca dracu de tămâie de agitatorii comuniști.

Să vedem de ce. În România în 1864 atunci când Cuza a implementat structura bicamerală a Parlamentului, (mulțumesc sfinte Google) pătura asociată cu lucrul în fabrici și uzine era foarte aproape de a fi sublimă, lipsind însă cu desăvârșire în cel mai pur stil caragialesc. Atunci când Carol I a urcat pe tronul României a găsit o țară aproape de eminamente agrară, nu foarte îndepărtată ca stil de trai de acum 1000 de ani sau de acum 2000 de ani. Dacă în Franța secolului XIII, Sorbon fondează colegiul care îi poartă încă numele în cadrul Universității deja existente din Paris, dacă în Anglia există centre de cultură ușor asimilabile unor centre universitare de azi încă din perioada Evului Mediu Întunecat, dacă în Italia și în Bizanț au existat centre universitare încă din perioade mai vechi, nouă a trebuit să vină Ivireanul pentru a ne face o amărâtă de școală de grămătici. (Pentru cei care n-au văzut Aferim, vă rog căutați coloana sonoră și veți auzi jelania beizadelelor finalului epocii fanariote care își varsă oful dat de netrebnicul dascăl grec care-i căzneau peste poate, torturându-le sufletele și degetele cu pene de gâscă și călimări. Și recitiți părerea lui Creangă despre cumplitul meșteșugul de tâmpenie deprins la școală, părerea sa referitoare la potențialul ucigaș al pronumelor conjunctive fiind încă împărtășit chiar de către unii dintre miniștri recenți ai învățământului.) În absența unor centre culturale, dată fiind și teribila rezistență a țăranului român pentru care deprinderea a oricărui alt meșteșug în afară de lucrul pământului (dar și acela nefăcut științific), posibilitatea unei revoluții industriale așa cum apăruseră în Europa de Vest a fost imposibilă. Practic, un dac din zilele lui Decebal strămutat în 1866 nu s-ar fi simțit într-o lume în care să nu poată să recunoască sensul și semnele familiare existenței lui.

Primii pași spre modernizarea României au fost făcuți într-adevăr de Cuza, cel care a început cu împroprietărirea țăranilor pauperizați de către orânduirea fanariotă, cel care a introdus pentru prima oară în istoria națională învățământul ca fenomen de masă, nu un lux rezervat doar preoțimii și boierilor. Dar cei care au terminat împroprietărirea, au transformat învățământul primar în obligație cetățenească generalizată și care au început  industrializarea României au fost Regii.

Din nefericire între 10 mai 1866, data urcării primului Rege pe tronul României încă Mici și 1947 au trecut mai puțin de 100 de ani într-un ev în care timpul încă mai avea răbdare cu oamenii, un război de independență și două Războaie mondiale. Adăugați rezistența la nou a românimii și poate veți ajunge la aceeași concluzie precum mine că Majestățile lor au înfăptuit un miracol, deoarece aici s-au realizat o serie de premiere europene și mondiale din punct de vedere al învățământului și industriei.

Regelui Carol al II-lea i se pot reproșa multe. Dar Casei Regale a României trebuie să îi recunoaștem și să îi respectăm meritele de a fi patronat și încurajat învățământul Românesc și crearea acelei pături fabuloase de intelectuali, fie ei și tehnici care au avut vigoarea de a aduce în secolul 20 o țară rămasă într-un timp incert și quasi-legendar.

Și tot Casei Regale a României trebuie să îi recunoaștem meritul de a fi patronat începutul industrializării României într-un mod lin. Apariția clasei muncitoare la finalul sec 19 și începutul sec 20 nu a fost însoțită de mișcările sociale de ruptură întâlnite în vestul Europei.

Dar în 1947 ponderea socială a muncitorimii române era încă scăzută iar muncitorii erau cel mult o generație îndepărtați de țăranii de la sate, lucru care trebuie avut în vedere pentru înțelegerea antropologică a tiparelor comportamentale ale acelor oameni.

Oricât de mult ar fi detestat în 47 muncitorii români pe reprezentanții partidelor istorice, chiar dacă ar fi votat in corpore membrii partidului comunist, lucru neadevărat, în principal fiindcă activitatea comunistă română nu s-a agregat natural dintre muncitori spre muncitori ci a fost exportată de către sovietici cam cu sila, nu ar fi putut înclina balanța atât de categoric.

În ceea ce privește însă țărănimea română, a spune că a votat cu comuniștii, e o blasfemie majoră. Țărănimea împroprietărită română îndrăznesc să spun că a fost dușmanul natural al partidului comunist.

Țăranul român indiferent de cât de regalist era, a fost legat organic de pământul LUI și de credința ortodoxă, înțeleasă sau nu. Ateismul propovăduit de comuniști și deposedarea de pământurile atât de necesare și de dragi a plasat acești doi jucători în tabere diametral opuse.

Acest lucru urma să fie văzut din plin în anii negri ai colectivizării, atunci când refuzul de a ucide caii și de a da ”la colectivă” pământurile a fost motivul morții sau distrugerii celei mai importante clase țărănești. Acei chiaburi care au jucat rolul țapului ispășitor și care au trebuit să moară pentru a lăsa locul noii orânduiri sociale erau de fapt coloana vertebrală a satului. Lăsând de-o parte fanteziile romantice învățate în Mitrea Cocor și poeziile lui Jebeleanu, colectivizarea forțată a fost făcută de către neisprăviții satelor. Ceea ce a dus la o scădere bruscă a producției agricole și probabil a salvat de la dispariție Universitatea de Agronomie.

O teză dragă taberei pro-comuniste se referă la episodul crunt al industrializării forțate.

I-aș ruga pe cei care încă acceptă minciuna că abia sub comuniști am început să ne industrializăm să caute pe foștii lucrători la Uzinele 23 august care încă mai sunt în viață și să-i întrebe până când s-au referit la acea uzină cu numele Malaxa. Desigur că s-au construit foarte multe combinate chimice și siderurgice, șantiere navale, fabrici de orice. Deja se dispunea de o bază de oameni alfabetizați și instruiți, care la venirea MS Carol I nu existau. Și trebuia făcut ceva cu oamenii dislocați de la țară.

Fiindcă în spatele industrializării forțate a României se ascunde un adevăr greu de digerat: nașterea omului nou.

De la instituirea Comunismului ca religie structură politică de stat sub oblăduirea vigilentă a Moscovei, Omul Nou a fost marota clasei politice nou apărute. Acel om a cărui loialitate se lega direct și indisolubil de Soviete și de partidul comunist. Mai mult sau mai puțin român. Legăturile aproape tribale de la nivelul societății satului român au fost piedici majore în apariția acestei creaturi lipsite de istorie, de credință, de moralitate alta decât comunistă și cu loialitate eminamente estică. Asta a dus la genocidul științific împotriva satelor. Care s-a executat vizibil prin colectivizarea forțată și lipsirea țăranilor de agricultura de subzistență practicată la nivel multi milenar pe aici. Asta a dus la migrarea forțată către noile orașe a unor valuri de oameni tineri, încă neimpregnați complet de tiparele sociale tipice satelor din care proveneau, care s-au văzut lipsiți de sfatul parental și puși în situații nemaivăzute și nemaiîntâlnite.

Acest lucru a condus la apariția primei generații de clienți captivi ai sistemului comunist. Oameni simpli, lipsiți de o educație sofisticată, obișnuiți cu tiparul obștilor țărănești în care cei mai de seamă oameni erau ”aleși” să conducă și să ia decizii pentru binele colectiv și uneori individual care au preluat din mers tiparul toxic al politrucului tătucului de la județeană care știe mai bine și ce e cel mai bine.

Acei oameni s-au îmbolnăvit din anii 50-60 de sindrom Stockholm și acționează în continuare ca focare de infecție ale acestui ucigaș tăcut. Și să nu uităm faptul că între captivii regimului exista o teroare permanentă de ”a fi turnat”. Libertatea de exprimare exista doar dacă te exprimai în ritm de odă antică la adresa regimului. Câtă vreme pupai ce papuc trebuia, erai liber să te rogi pentru bunăstarea tovarășilor. Ruperea din cadrul relațiilor familiare de cunoaștere cuplată cu infiltrarea de către Securitate a tuturor păturilor sociale a dus la dispariția implicării cetățenești, a existenței spiritului de apartenență la comunitate, de negare a mândriei constructive de a aparține unei comunități. Se creaseră clasicele tipare în care victima se identifică mai degrabă cu agresorul decât cu semenii săi. Și evident asta a dus la multe situații teribile.

Încercați dialogul de mai jos cu orice susținător al regimului.
– Ai trăit bine sub Ceaușescu?
– Daaaa, nu ca acuma, că ne dădea case și servicii și ….
– Era bine când nu aveai căldură iarna?
– Nu.
– Era bine când luai alimente pe cartelă?
– NU.
– Era bine când nu puteai să găsești nimic în magazine?
– Nu.
– Era bine când trebuia să ai aprobare de la director sau de la Județeană să-ți iei un frigider sau un televizor ALB-NEGRU?
– Nu.
– Era bine când nu puteai să stai cu familia fiindcă te aruncau cu repartițiile la mama dracului?
– NU.
– Era bine când îți era frică să vorbești și în casă?
– Nu.
– Deci, ai trăit bine sub Ceaușescu?
– Daaaa, nu ca acuma, că ne dădea case și servicii, nu existau droguri și ….

Vă rog insistent să realizați faptul că atunci nu se dădea în presă orice crimă și orice viol NU înseamnă că nu existau. Sfat pentru cei care iubesc această fantezie găunoasă: treceți pe la arhivele fostei Miliții și vedeți câte erau și atunci.

Un alt aspect al genocidului practicat de către reprezentanții partidului comunist împotriva poporului român a fost epurarea intelectualilor.

Pentru un învingător parazitar așa cum a fost PCR, scrierea istoriei și rescrierea istoriei într-un mod favorizant (aș fura un termen din psihologie și aș zice chiar reinterpretarea și reinvestirea istoriei) a fost o necesitate imperioasă. Ca atare, eliminarea elitelor intelectuale a fost o derivată a aceleiași necesități imperioase.

Noile elite roșii, a căror unică trăsătură glorioasă a fost că aparțineau coloanei a 5-a sovietice nu puteau să coexiste în același timp și spațiu cu acei intelectuali care aduseseră România în modernitate în mai puțin de jumătate de secol. Așa că au oferit trei posibilități: puparea papucului pentru a se permite existența – cazul Sadoveanu, reeducarea sau epurarea. Celor mai mulți nici nu li s-au dat decât ultimele două opțiuni. Ura dementă a gunoiului ridicat de val împotriva fundamentului s-a văzut în eticheta de dușman al regimului aplicată tuturor deținuților politici.

Din nefericire o țară nu poate exista fără intelectuali, dar așa cum repede aveau să afle membri PCR, intelectualii sunt o specie greu de ținut sub obroc, în principal fiindcă un intelectual e educat să gândească, nu să accepte de-a gata niște informații.

Ca atare, pentru a ține totuși în frâu această clasă pe care nu se putea baza, a venit cu o nouă strategie: decredibilizarea intelectualității.

Dacă în lumea ante-comunism rolul de conducători sociali al intelectualilor era de la sine înțeles, în lumea roșie, profesorii trebuiau să fie educați în crezul comunist de către brute pe care azi le-am fi numit analfabeți funcționali. Absolvenții de studii superioare erau repartizați de partid în locuri cât mai la dracu cu cărți față de familiile lor, pentru a crea o legătură de dependență și a-i îndepărta de familii și lega prin adeziunea benevol cu forța în PCR.

Respectul față de restul membrilor societății și față de stratificarea socială e învățat în familie. Distrugerea familiilor a însemnat o uriașă oportunitate de distrugere a respectului social și a stratificării sociale.

Memoria epurărilor din anii 50-60 nu s-a stins nici până azi. Intelectualii erau ”bandiții” de care societatea comunistă totuși nu se putea lipsi. Dar pe care i-a lipsit cât de curând de respectul social datorat muncii lor.

În cazul muncitorilor și țăranilor e ușor de cuantificat munca: se vede și se pot măsura mult mai simplu rezultatele. Nu neg că a munci în agricultură sau pe un șantier de construcții e GREU. Dar în ciuda faptului că un profesor universitar poate fi redus la un scârța scârța pe hârtie – reminiscență providențială pentru comuniști a rezistenței față de educația sistematizată și scrisă, fără el șantierul de construcții nu poate depăși clădiri cu două etaje, fără prea mare anvergură estetică și nici crearea infrastructurii necesare pentru agricultură nu e posibilă. Sau nu poate fi posibilă existența medicului care salvează vieți. Căruia nu-i poți prețălui operațiile cu ușurința cu care evaluezi tona de mere în piață. Sau orice alt domeniu didactic.

Lipsa coeziunii sociale a comunităților nou formate era extrem de benefică în sensul favorizării omului nou. Care deja de la finalul anilor 70 nu mai trebuia să fie sovietic – o dată cu apariția pe scena socio-politică a cultului lui Ceaușescu (cel care, așa să mă ajute Dumnezeu că am văzut scris, a fost strict cu noi spre binele poporului, recunoașteți  sper atributele divine acordate președintelui ateu) ci român. Dar așa cum Mahomed este în Coran pecetea șirului de profeți, Ceaușescu era pentru lingăii comuniști pecetea șirului de apărători ai neamului. Și să nu ne facem iluzii. Lui Ceaușescu i s-a permis de către Moscova să existe și să devină dizident în blocul socialist deoarece trebuia să existe. Priviți la primăverile de la Budapesta și de la Praga. Faptul că Ceaușescu rămânea în esență devotat comunismului și nu încerca să treacă în tabăra adversă a fost singurul motiv pentru care n-am avut și la București o iarnă siberiană.

O tară generalizată a intelectualității e că mult prea des e lipsită de simțul practic al întreprinzătorilor care văd și înhață oportunitățile de afaceri. Statistic, acest rol îl au mai degrabă persoane fără o educație extrem de solidă dpdv universitar. Nu doar la noi, ci pretuntindeni.

Problema la noi după revoluție a fost că atunci când intelectualitatea și studențimea din București au încercat să se elibereze de ciuma roșie, exista mult prea înrădăcinat conceptul că adevărații stăpânitori ai țării sunt muncitorii și țăranii- chiar dacă prin reprezentanți și intelectualii sunt doar niște tolerați al căror rol e să servească stăpânii și să le ușureze cumva viața. Idee care deși nu era susținută de nimic în viața reală a fost spusă de atâtea ori încât a devenit mai reală decât realitatea și asimilată la nivelul acelor adevăruri care nu mai au nevoie de demonstrație. Practic a lemelor.

Așa că atunci când Piața Universității s-a declarat stat în stat, zonă liberă de neocomunism, Vaticanul Bucureștiului, politrucii conducătorii democratici ai proaspătului stat de drept au putut să se joace foarte simplu cu reminiscențele acestei idei în conștința de sine a încă existentei pături majoritare a muncitorilor. Așa că s-a scandat ”IMGBe / face ordine” și  chemarea președintelui Iliescu adresată minerilor de a veni și a reinstaura ordinea de facto a consfințit în conștința acestor oameni că rolul lor de oameni superiori se păstrează și în noua democrație. Că valoarea socială a omului e dată de ce face nu de ce gândește. Că a pune în practică o serie de acțiuni dictate de către altcineva cu o evidentă încărcătură de figură paternă  e superioară capacității de a gândi cu propriul cap și a acționa în conformitate cu propria conștință.

Ca atare au trebuit să treacă 27 ani până când cuvintele dlui Șora și a altor intelectuali să poată fi căutate în Agora românească. 27 ani irosiți, în care ciuma roșie sub pavăza sloganurilor populiste a acționat strict în interes propriu – până și susținătorii PSD recunosc că jaful de după 89 depășește ca valoare netă tot ce s-a jefuit din Țara asta și de aici numai cine n-a vrut n-a plecat cu carele încărcate.

 

  • Sfârșitul părții întâi –

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s